În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce, uneori, avem senzația că trăim în casă cu un străin.
– Cum poate ajuta terapia în crearea unor conexiuni emoţionale reparatorii, folositoare.
Dincolo de anxietatea cauzată de virus în sine, pandemia, prin măsurile luate pentru diminuarea pericolului, a reușit să altereze multe aspecte din viața noastră, mai ales la nivel relațional, începând chiar cu viața de cuplu. Schimbările prin care am trecut au adus noi provocări, unele complet neașteptate.
Iar dacă analizăm aspectul planului afectiv, trebuie pornit de la realitatea că spaţiul relaţional, în special cel al cuplului, este unul limitativ.
E greu cu ”noi” în pandemie
În mintea noastră, există deja un spaţiu virtual dedicat celui de lângă noi, spaţiu guvernat de reguli, restricţii, idealuri, fantasme care generează emoţii şi determină un anumit comportament inter-relațional. Totuşi, această situaţie este suportabilă tocmai datorită acestei dimensiuni virtual-interne, pentru că permite o anumită libertate. Atunci când realitatea impune şi un spaţiu concret limitativ, așa cum a făcut această pandemie, practic nu mai rămâne loc pentru nici o libertate, ceea ce generează anxietate, iritabilitate, emotivitate şi, în cele din urmă, conflict. Apar tensiuni, situaţii de criză, chiar rupturi dramatice, unele imposibil de gestionat, din cauza lipsei distanţei atât fizice, cât şi interne, absolut necesară negocierii unor soluţii.
Cel mai adesea este pusă în discuţie alteritatea. Cu alte cuvinte, oamenii sunt surprinşi de faptul că trăiesc împreună cu un altul, pe care-l percep că pe un străin. Sentimentul este reciproc şi implică efortul de a-l înţelege pe celălalt într-un fel care poate fi perceput drept invaziv.
Un spaţiu restrâns îi obligă pe parteneri să confrunte acele probleme care altfel puteau fi ocolite prin absenţă. ,,Pot fi oricum atunci când nu sunt văzut!”, aceasta premisă nu mai poate fi îndeplinită. Acum este un martor permanent al vieţii tale, nu te mai poți ascunde/sustrage.
Rolul psihoterapeutului
Criza într-o relație nu este ceva neobișnuit. Momente dificile legate de dinamica relației, de evoluția partenerilor, dar și de mulți factori externi pun la încercare trăinicia și onestitatea relației.
Încurajator este faptul că multe cupluri care au ajuns în puncte critice au depăşit bariera prejudecăţilor şi au cerut ajutor terapeutic din dorinţa de a găsi soluţii şi, nu în ultimul rând, de a înţelege ce se petrece în spaţiul relaţional. Prezența terapeutului ca mediator între parteneri ajută la reducerea tensiunii și la schimbarea perspectivei asupra conflictelor, prin abordarea obiectivă a unor aspecte nesesizate sau ignorate în dinamica relației.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Cei mai mulţi descoperă curiozitatea faţă de celălalt, dar şi faţă de sine. În spaţiul terapeutic, într-un climat de încredere și siguranță, îşi permit să simtă, să trăiască, să exprime tot ceea ce altfel părea imposibil de articulat. Astfel se creează deschidere către toleranță şi acceptare. Oamenii devin îngăduitori unii cu ceilalţi şi astfel creează conexiuni emoţionale reparatorii, folositoare.
În prezența terapeutului, oamenii își pot permite sinceritatea, în speranţa că li se va da dreptate și li se va înțelege suferința, deși nu oricine este pregătit să primească şi să aprecieze adevărul că și celălalt suferă. Procesul de asumare a contribuției fiecăruia prin înțelegerea profundă a cauzelor care au dus la ruptură și înstrăinare este unul dificil, de multe ori negat, minimizat, respins. În final, nici nu este important cine are dreptate, important este că, prin terapie, se creează un spațiu în care apar bunăvoința şi dorinţa de cooperare.
Empatia ajută. Capacitatea de a te pune în locul celuilalt şi de a trăi durerea lui, ca şi cum ar fi a ta, este o însușire necesară în orice interacțiune umană dar, dacă n-a fost învățată la timp, poate fi dificil de dobândit. Multe conflicte escaladează deoarece oamenii au tendinţa să fie centraţi exclusiv pe ei înşişi, ca şi cum toţi ceilalţi îi sunt împotrivă. E o percepție care activează automat un instinct de apărare, care scoate din joc raţiunea. Reacţiile sunt pur emoţionale şi, de multe ori, exagerate proporţional cu frica activată de gradul de ameninţare.
Un moment de răgaz, un pas înapoi şi puţină detașare în astfel de situaţii pot face diferenţa dintre o întâmplare şi o catastrofă. Iar încercarea de a înţelege ce se întâmplă (,,E despre mine sau e despre el/ea?”,), asumarea responsabilităţii (,,Oare am şi eu o contribuţie?) și dorinţa de a veni în întâmpinarea celuilalt (,,Te înţeleg şi vreau să te ajut”) sunt pași care pot duce la rezolvarea conflictului.
Un inamic infam
Pandemia, ca amenințare externă, a produs, fără îndoială, o schimbare în atitudinea pe care o avem față de viață! Nivelul de anxietate a crescut peste măsură, astfel încât oamenii au simţit că nu pot face faţă singuri unei realităţi copleşitoare. Instinctul de conservare, dar şi accesul la informaţie au învins prejudecăţile, psihologul devenind, mai degrabă, un tovarăş de drum decât un meşter care repară oameni defecţi.
Percepţia generală pare să se fi schimbat, mai ales în rândul tinerilor, care au nevoie de sprijin şi îndrumare la un alt nivel față de părinţii lor. Cel mai adesea, oamenii ajung la psiholog din dorinţa de a scăpa de o suferinţă psihică, dar şi de a se înţelege pe ei înşişi.
Din păcate, efectul pandemiei marchează, în special, relaţiile dintre oameni şi nu mereu într-un sens bun. Distanţarea, restricţiile de interacţiune, încurajarea manifestărilor paranoide şi de persecuţie nu fac decât să dezbine şi să învrăjbească. De fapt, se produce un fel de alienare care-i izolează pe oameni de semenii lor, ceea ce le sporeşte vulnerabilitatea psihică şi îi face uşor de influenţat şi de manipulat prin frică.
Oamenii s-au dovedit a fi vulnerabili şi fragili în faţa unor ameninţări mai mult sau mai puţin concrete. Fiecare încearcă să facă față cum poate în limitele propriei înţelegeri. Mai multă cunoaştere şi mai puţină frică ar atenua sentimentele colective de neajutorare şi nesiguranţă.
Rolul terapeutului este important în demersul anevoios, dar curajos al explorării de sine, care are ca scop eliberarea de frică prin acceptare și asumare.