În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce ni se pare că avem mai puțin timp atunci când lucrăm de acasă.
– De ce izolarea va duce la creșterea numărului de divorțuri.
Fiecare dintre noi ar putea scrie despre perioada pe care o trăim. Fiecare o trăiește particular, fiecare se sperie sau se bucură de ea, sau ambele, în funcție de tipurile de experiențe la care am fost expuși până acum. Cei de 35 de ani +, pentru că își amintesc măcar de un fel de precaritate, pe care au trăit-o înainte de 1989.
Celorlalți dintre noi poate ne e mai dificil să ne reprezentăm că nu toate lucrurile sunt la un click sau la un apel distanță. Diferă, prin urmare, dinamica experimentată a vieții de până acum. Un cuvânt este, sigur, pe buzele multora în legătură cu această perioadă: schimbare!
Avem, în izolare, mai multe ședințe, mai multe întâlniri on-line, mai multe sarcini planificate și monitorizate, decât oricând înainte.
O posibilă perspectivă ar fi că această aglomerare are de-a face cu câteva nevoi și câteva incapacități ce ne aparțin:
1. Nevoia de a fi utili
Adică de a avea un sentiment al semnificației personale a muncii și, în acest fel, de a ne produce un grad înalt de bunăstare personală (engl. well-being). De a avea un sens vizibil, pe care îl transmitem personal celorlați. Nevoia de a nu pierde contactul cu ceilalți și, respectiv, de a nu fi uitați, scoși din mintea altora, asociați cu lenea, cu șederea degeaba, cu dispensabilitatea și absența, ne împinge să ne angajăm în sarcini tot mai numeroase. Un model consacrat ce vorbește încă din anii ’80 despre caracteristicile muncii, printre care și acest sentiment al semnificației personale, este modelul lui Hackman & Oldham (Hackman, J. R. & Oldham, G. R. (2005). How job characteristics theory happened. The Oxford handbook of management theory: The process of theory development, 151-170).
2. Nevoia de a justifica faptul că „acum avem mai mult timp”
În lipsa transportului, în lipsa deplasărilor dintre birouri, dintre etaje, dintre clădiri, avem nevoie să simțim că aducem o contribuție semnificativ „mai mare” companiilor din care facem parte. Vedeți cum funcționează mintea noastră indisciplinată, care nu are o rutină securizantă? Frica, rușinea, ne distorsionează modul în care privim lucrurile și tragem concluzia că, dacă avem mai mult timp, atunci trebuie să muncim mai mult. Greșit! Tot opt ore trebuie să muncim!
3. Nevoia de predictibilitate
Pentru că nu mai este atât de evident satisfăcută în această perioadă, companiile sunt împinse să se replieze continuu și să solicite chestiuni noi sau mai complexe decât până acum. A răspunde acestei nevoi într-o manieră optimă poate să consume mai mult timp, în mod evident.
4. Nevoia de control
Șefii oferă mai multe sarcini și, parcă, mai mărunte, mai dese, mai meschine și mai ne-necesare și fac mai mult micro-management și ajung să propună „ședințe care puteau fi un e-mail” (precum zicea cineva pe net). Este clar că a avea control este una dintre cele mai importante caracteristici ale muncii, însă suntem cumva incapabili să lăsăm (chiar și parțial) controlul. Ne aglomerăm cu griji (și mintea noastră, iată, lucrează mai mult, și inima și corpul) și asta ne poate înnebuni (nu în sens propriu, ci metaforic, ne poate scoate dintr-o normalitate pe care am trăit-o, lejer, până acum). Iar dacă cerințele postului sunt mai mari decât resursele acestuia (de exemplu, nu ți se oferă suficientă autonomie sau suficient control), rezultatul este simplu: burnout! (Demerouti, Evangelia & Nachreiner, Friedhelm & Schaufeli, Wilmar. (2001). The Job Demands–Resources Model of Burnout. The Journal of applied psychology. 86.).
5. Nevoia de a fi acolo pentru toți cei care par a depinde de noi, în orice clipă
În acest caz, nu doar pentru oamenii de la muncă, ci și pentru copii și pentru partener. În orice caz, nu e neapărat un semn bun cu privire la capacitatea noastră de impunere și păstrare a limitelor (acolo unde, evident, și logistic se poate).
6. Incapacitatea noastră de a menține un echilibru între viața privată și viața profesională
Unii ar putea să recunoască, poate chiar doar în sinea lor, că se îngroapă în muncă pentru că au o relație greșită, toxică, erodată, de proastă calitate, în care nu se mai recunosc, cu partenerul de viață. Spune acest lucru și Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă într-un raport ce acoperă subiectul problemelor în familie și (dez)echilibrului viață personală – viață profesională.
Criza aceasta nu doar va aduce (precum se tot vehiculează pe net că deja a generat, în China, de exemplu) mai multe divorțuri. Va scoate la suprafață și superficialitatea cu care am ales și păstrăm oamenii cu care suntem, chiar dacă avem sau nu valori, idealuri, principii comune. Alții ar putea să recunoască, tot așa în sinea lor, că nu au conștiința unui sine al lor. Pentru că nu au stat vreodată suficient cu ei, pentru că nu se plac, pentru că vor doar să iasă din casă ca să-și distragă atenția de la ei înșiși și să nu-și pună întrebări. Sau măcar să nu se lase invadați de întrebările care le vin în minte.
7. Incapacitatea noastră de a spune stop
Există un final al zilei de lucru, nu? De ce ora 18:00 sau 18:30 sau 19:00 este ora de final de program, când abia aștepti să pleci de la serviciu pentru alte activități. De ce nu pleci și de la activitățile zilei din birou/ de la calculator în sufragerie, la un film? Conștiința ta care ȘTIE că a muncit toată ziua, ca și cum ar fi fost în birou, nu e un martor suficient pentru ca să stai liniștit până a doua zi?
De fapt, noi avem nevoie de ochii celuilalt care se uită spre tine, ai părintelui care vine să te asculte când reciți poezia pe scenă, la spectacolul de Crăciun. Așa e. Undeva în interiorul nostru, încă există acest copil și, poate, se activează la sarcinile cu mize foarte importante. În mod normal, însă, la cârma (și a subalternului și a managerului și a angajatului care e la începutul carierei sale și a celui care mai are două luni până se pensionează), stă adultul. Sau așa ar fi firesc.
8. Incapacitatea noastră de a sta degeaba
Nu e nimic anormal în a sta, după ce ai muncit. Dar, vedeți? Unii dintre noi nu sunt capabili să își accepte umanitatea (care include și a sta degeaba) ca fiind atât de firească și atât de proprie nouă, fiecăruia în parte. Odihna este printre cele mai puțin prioritizate domenii ale omului contemporan din marele urban. Măcar în situația actuală, să ne permitem să o exersăm (Lavinia Țânculescu, 2019 – Odihna noastră și spațiul care o cuprinde în Bogdan C. (coord.) – Bucharest Student Letters Colloquia Book, 5th Edition, București, Editura Universității din București).
9. Neîncrederea în întuneric (absolut normală)
Ce nu vedem, pare că nu există. Avem, prin urmare, o problemă și cu încrederea cu care suntem gata să-i investim pe ceilalți. Stăm destul de prost și la capitolul acesta, nu ni l-am exersat. Ca să nu mai menționăm încrederea în noi înșine, în context, în autorități, în informațiile primite. Important este să nu uităm că, în situații de incertitudine, cum este cea pe care o traversăm acum, aspectul legat de încredere se află în fruntea clasamentelor celor mai importante lucruri de care trebuie să ne îngrijim. Studiile o spun! (Peter Ping Li (2012) When trust matters the most: The imperatives for contextualising trust research, Journal of Trust Research, 2 (2)).
10. Înmulțirea activităților
Uităm, sau poate nu am știut niciodată, că satisfacția în legătură cu viața poate genera satisfacție în muncă, dar DOAR satisfacția în legătură cu munca nu poate genera satisfacție în viață. Asta nu spun eu, ci studiile din domeniul psihologiei organizaționale (Judge, T. A., & Watanabe, S. (1993). Another look at the job satisfaction-life satisfaction relationship. Journal of Applied Psychology, 78(6)).
Și da, muncim mai mult, pentru că facem și alte activități decât cele pe care le-am desfășurat până acum: nu găteam la fel de mult precum gătim acum, nu făceam atât de multă curățenie, pentru că aveam un ajutor în sensul acesta, inventăm activități mai multe și mai diverse pentru copiii care se plictisesc. Dar, e bine, într-un fel: altfel, le-am fi omis și nu ni s-ar fi părut că natura noastră presupune să le facem și pe acestea.
Dacă suntem maturi și privim lucrurile pozitiv, s-ar putea să constatăm că suntem în cea mai bună etapă a vieții noastre și ceea ce experimentăm acum este, oricât de paradoxal ar părea, o întoarcere firească la ceea ce am uitat să fim.
Prin urmare, iată micropașii pe care vi-i propun:
- Uitați rețetele cu care ați fost învățați: acestea nu se mai potrivesc în contextul actual. Toate se rescriu!
- Conectați-vă mai mult la adevărurile voastre interioare, iar dacă acestea nu există sau nu sunt evidente, îngrijorați-vă o clipă, iar apoi începeți să le căutați: sunt acolo!
- Reflectați asupra a ceea ce credeți că aveți, în termeni de relații, obiceiuri, valori. S-ar putea să alegeți să schimbați câte ceva.
- Puneți pe hârtie lucrurile/ persoanele/ sau ce anume vă oferă stabilitate, siguranță, certitudine. Lista nu va fi foarte lungă, însă va fi (cumva necesar) să vă conțină. Dacă nu sunteți pe acolo…,
- … începeți să citiți: literatură sau cărți care vă interesează, dar măcar știți că, puțin, măcar atât cât citiți, stați cu voi. Și s-ar putea să vă placă!
Citește și: