În următoarele 5 minute vei afla:

– Care este cea mai puternică motivație a Teodorei Dumitru.
– Cu ce obstacole s-a confruntat când a dat examen de admitere la una dintre cele mai prestigioase universități din România.


Am decis să creez acest blog din dorința de a arăta lumii că orice e posibil și că poți avea o viață fabuloasă chiar dacă ești într-un scaun cu rotile. Am 1,50m înălțime, trec extrem de repede de la blond la brunet și invers, am culoarea ochilor o combinație între verde și căprui, îmi place să râd, iar toată lumea îmi spune că eman bucurie. Și totuși, sunt într-un scaun cu rotile. So what?”

Așa se descrie Teodora Dumitru, tânăra cunoscută în online ca Teo on wheels și considerată un model pentru cei din generația sa. Teo este o persoană ambițioasă, care își dorește să studieze medicina și pe care nu o oprește nimic, nici măcar dizabilitatea ei. Își scrie poveștile de pe blog și postările de pe Facebook cu ajutorul nasului, iar mesajul ei devine din ce în ce mai cunoscut, cu ajutorul comunității pe care a atras-o în jurul său.

Thrive Global: Spune-ne povestea ta și cum ai ajuns să fii considerată un star al generației tale.

Teodora Dumitru: Povestea mea începe acum aproape 20 de ani, în ziua în care m-am născut. Să spunem că trebuia să fie diferită (sau cel puțin, așa îmi place să cred), așa că am avut cordonul ombilical în jurul gâtului. S-a produs o hipoxie și am fost afectată pe partea motorie. La vârsta de un an am fost diagnosticată cu paralizie cerebrală și tetrapareză spastică. Au urmat ani și ani de recuperare și pot spune că am evoluat frumos. Am terminat liceul, fără să fi scris vreodată cu pixul, am obținut 9,13 la bacalaureat, m-am distrat cu gașca mea de prieteni, am pierdut nopțile prin cluburile de la malul mării, dar și din București, iar acum mă pregătesc să aplic la universitate în Spania. Cum am ajuns să mi se spună “starul generației mele”? Nu știu. Eu doar am început să scriu pe blog în speranța că pot încuraja cât mai mulți oameni să prindă curaj și să facă lucruri pe care le consideră imposibile.


TG: Cum te raportezi la asta? Te simți ca un fel de role model pentru cei din generația ta? Consideri că ai un fel de responsabilitate față de cei care te urmăresc pe social media?

TD: Vreau să cred că pot schimba ceva, poate nu la nivel macro, dar câte ceva în viața, mentalitatea celor care mă citesc. Am primit mesaje de la mămici care au copii în situații asemănătoare cu a mea, în care îmi spuneau că le-am dat curaj. Am primit alte mesaje de la persoane tipice, în care îmi spuneau că eman o energie pozitivă și că, de câte ori citesc postările mele, starea lor de spirit se schimbă. Pentru asta scriu: să arăt că se poate. Și mă bucur că pot avea un impact, oricât de mic, pentru societate, pentru mica mea comunitate de pe social media.


TG: Ce te face să te dai jos din pat în fiecare dimineață, ce te motivează să începi o nouă zi?

TD: Îmi găsesc motivația în visurile mele. Am știut mereu că vreau să ajung să fac multe lucruri în viață și să trăiesc poate de două ori mai mult decât cineva care nu se deplasează într-un scaun cu rotile. Am atât de multe planuri cu mine, încât nici eu nu știu de unde mi-au venit toate ideile astea, dar știu că trebuie să la duc pe toate la bun sfârșit pentru a fi fericită. Și dacă fericirea nu este cea mai mare motivație, atunci nu știu ce-ar putea fi.

TG: Cum scapi de gândurile rele, ce-ți aduce optimismul?


TD: Gânduri rele… Eu sunt o persoană pozitivă din fire și îmi vine natural, ca să spun așa, să zâmbesc. Bineînțeles că am și zile mai proaste, dar consider că orice problema are rezolvarea ei, chiar dacă nu o vedem pe moment. Dar, dacă vreau o soluție de moment care să mă înveselească, nu cred că există vreo stare negativă care să nu treacă după un episod din Friends sau după o cană de lapte cu cacao.

TG: Ai simțit vreodată că ai eșuat? Cum ai depășit momentul?


TD: Nu știu dacă pot numi neapărat un eșec momentul în care n-am intrat la Facultatea de Medicină din București, dar cred că atunci m-am simțit puțin dezamăgită. Dar eu am o vorbă: nimic nu este întâmplător. Știu sigur că, dacă aș fi fost admisă aici, nu mai aveam visul de a studia medicina afară și consider că noi facem parte dintr-un plan. Așa că am privit partea plină a paharului. Urma să am un an doar pentru mine, să mă ocup și de pasiunile mele. Așa a luat naștere Teo on wheels, blogul meu.

TG: Există vreun moment în care ai simțit că ți s-a schimbat viața? 


TD: Mereu mi s-a spus că nu pot deveni medic din cauza faptului că nu-mi pot folosi mâinile cu precizie. Spre rușinea mea, pentru o vreme m-am lăsat influențată în mod negativ de părerile celor din jurul meu și am spus că nu-mi mai doream asta. Până în clasa a XI-a, când am fost cu școala la Facultatea de Medicină. Am realizat că mie asta-mi place și asta simt că trebuie să fac. Acela a fost momentul în care mi-am propus să nu mai las pe nimeni să-mi dicteze viața și să-mi spună ce pot și ce nu pot face.

TG: Te-ai confruntat vreodată cu bullying-ul? Ai fost pusă în situații dificile de ceilalți?

TD: Din fericire, mereu am fost integrată în societate și, spre norocul meu, nu am avut niciodată parte de bullying. De ce? Nu știu. Nu-mi explic de ce. Sau, mai bine spus, nu-mi explic cum de există acest fenomen. Este destul de ciudat pentru mine să răspund la întrebarea “ce-ai făcut pentru a fi acceptată?”. N-am făcut nimic special. Am fost eu. Am răspuns tuturor întrebărilor colegilor mei, le-am înțeles curiozitatea și i-am lăsat să-mi cunoască nu doar personalitatea, ci și dizabilitatea.


TG: Ce crezi că ar trebui să facă statul român pentru a încuraja și pentru a susține tinerii cu dizabilități?

TD: Hm. Multe. În primul rând, ar trebui să înceapă cu incluziunea copiilor cu dizabilități în școlile de masă. Să încurajeze aceste persoane să termine liceul, să trimită profesorii la cursuri de pregătire pentru a ști să gestioneze situația și pentru a ști să le vorbească celorlalți copii. Apoi, accesibilitatea în instituții și în mijloacele de transport este la pământ. Cum să încurajăm tinerii să iasă din casă când nu se pot urca în autobuze sau tramvaie, nu pot coborî la metrou sau nu pot urca bordura de 20 ce centimetri?! De curând, eu am primit un scaun rulant electric care m-ar putea ajuta să fiu mai independentă, însă fără ajutorul cuiva nu pot trece de pe un trotuar pe altul. Alt lucru ar fi accesibilizarea facultăților și a tuturor instituțiilor de învățământ. La Colegiul Național Iulia Hașdeu am avut mare noroc: este renovat cu fonduri europene și am beneficiat de rampe electrice, astfel încât puteam ajunge în orice colț al liceului. Din nou, eu sunt un caz fericit. Când am susținut admiterea la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila nu a mai fost totul roz. De fapt, nu a fost nimic roz. Mama a fost nevoită să mă urce și să mă coboare pe scări, deoarece facultatea nu deține nici măcar o rampă clasică de metal. Sunt atât de multe lucruri pe care statul ar putea sa le facă pentru noi, încât nu cred că voi avea vreodată timp să le enumăr pe toate. Și, din păcate, nimeni nu face nimic.

TG: A existat un moment de cotitură în viața ta? Un moment în care ai simțit că ești în fața unei alegeri importante?

TD: Cred că cea mai importantă alegere a fost să mă decid ce vreau să fac cu viața mea, mai ales după admiterea din vară. Vreau să mai încerc odată la Carol Davila? Vreau altă facultate? Dar ce-mi place mai mult decât anatomia? Aveam tot felul de gânduri. M-am hotărât să mă interesez de facultățile din străinătate și pot spune că a fost cea mai inspirată alegere. Acum mă concentrez pe asta, iar dacă totul îmi va reuși, cred pot bifa unul dintre visurile mele.

TG: Există o carte care ți-a schimbat viața?


TD: Îmi place să citesc. Am citit destul de multe cărți, însă încă o caut pe cea care să schimbe ceva în mine. Totuși, Scarlett O’Hara din Pe aripile vântului este un personaj în care m-am regăsit și care mă inspiră. Feminitatea și inteligența ei sunt atuurile pe care orice fată ar trebui să le aibă în procesul de maturizare.

TG: Împărtășește-ne un citat care îți place sau care te motivează.


TD: After all, tomorrow is another day (Mâine e o nouă zi), Margaret Mitchell. Și este perfect pentru zilele în care crezi că nu există soluții. 


Citește și: 

Ioana Chicet-Macoveiciuc, scriitoare și blogger: ”Diminețile mele sunt pline de iubire”

Știința confirmă: Iubirea stimulează creierul

Author(s)

  • Crina Alexe

    redactor-șef Thrive Global România

    După 17 ani ca jurnalist la revista de modă și lifestyle ELLE România, în care a scris despre evenimentele culturale locale, cărți, modă, parenting, relații și destinații de călătorie și în care a intervievat mulți oameni interesanți, care i-au împărtășit poveștile lor pline de inspirație, Crina a decis că o schimbare este mai mult decât binevenită. Mai ales că rutina la locul de muncă este calea sigură spre plafonare, ca să nu zicem burnout. Așa că s-a alăturat echipei entuziaste de la Thrive Global România, alături de care speră să inițieze conversația pe plan local despre burnout și epuizare, despre cum pot fi ele combătute și, nu în ultimul rând, despre curajul de a ne accepta vulnerabilitățile. Așadar, trimiteți-i opiniile și sugestiile voastre pe aceste teme pe adresa [email protected]. Keep thriving!