În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce o relație influențată de teama de respingere seamănă cu un castel construit pe nisipuri mișcătoare.
– Care este legătura dintre teama de respingere a partenerului și autoprofeție.
Și tu și eu ne-am aflat cel puțin o dată în viață în situația de a ne simți respinși. Poate că s-a întâmplat atunci când n-am primit rolul dorit în piesa de teatru a școlii ori avansarea mult râvnită și binemeritată la serviciu sau când am aflat că persoana față de care nutream sentimente de iubire vedea în noi doar un prieten foarte bun și nimic mai mult.
În funcție de modul în care ne-am obișnuit să le decodificăm, aceste experiențe pot trece pe lângă noi, ca simple evenimente de viață, ca întâmplări nefericite, sau ne pot alimenta teama de respingere.
Ca multe dintre temeri, și teama de respingere își are rădăcinile în copilărie. Aceasta ține de modul în care, prin prisma interacțiunii cu ceilalți, am învățat că, pentru a fi acceptați și validați, este necesar să ne ridicăm la nivelul așteptărilor celorlalți, să îndeplinim niște standarde. Pentru că dacă suntem altfel, suntem respinși.
Cu cât experimentăm mai des astfel de situații, cu atât devenim mai sensibili la respingere și ajungem să ne construim convingeri limitative și dezadaptative despre sine și despre ceilalți, să credem că suntem nedemni de iubirea și acceptarea celorlalți, să ne criticăm pentru orice eroare sau greșeală minoră, să fim într-o continuă comparație și concurență cu ceilalți, să ne considerăm inferiori și să dorim să atingem standarde care uneori nu ne aparțin.
Toate aceste gânduri ne pot conduce doar către emoții cu puternic impact negativ, care au ca rezultat o imagine de sine scăzută, comportamente de autosabotare, dorința de a evita să ne deschidem și să ne atașăm prea mult de ceilalți.
Cum ne influențează teama de respingere comunicarea și relația de cuplu?
Teama de a nu fi respinși ne face să blocăm apropierea, interacțiunea și relaționarea autentică cu partenerul de cuplu. Deoarece tiparele în baza cărora acționăm ne-au învățat că a fi noi înșine – cu trăiri, sentimente și emoții – nu reprezintă o alternativă acceptată de către cei din jur, rareori se întâmplă ca cel de lângă noi să aibă acces la gândurile și emoțiile noastre cele mai intime. De aceea, noi vom adopta comportamente diferite de a intra și de a fi în relația cu celălalt.
Pe de o parte, putem manifesta comportamente care să-l mulțumească pe celălalt, putem face lucruri și gesturi care să-l bucure, să-l facă fericit și împlinit, dar care nu ne reprezintă neapărat. Așa ajungem să purtăm o mască, să jucăm un rol al unui „eu” pe care celălalt și-l dorește și pe care să-l integrăm ca pe o a doua piele, pierzând contactul cu cine suntem în esența noastră.
Am putea considera că toate astea ar fi de ajuns pentru ca o relație să funcționeze, dar știm cu toții că nicio relație nu este liniară. Mereu există fluctuații, situații și contexte de viață care intervin peste bunul mers al lucrurilor și care pot destabiliza echilibrul și armonia unei vieți de cuplu. La care se adaugă și maturizarea relației și a celor doi parteneri.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Pentru cineva care suferă de teamă de respingere, orice fluctuație poate stârni adevărate furtuni de neîncredere, de îngrijorări sau chiar de panică. Pentru că tot ce a construit în relație nu a avut o bază solidă, ci a fost doar un castel înălțat pe nisipuri mișcătoare, care acum este în pericol să se prăbușească. Orice nemulțumire sau reproș din partea partenerului de cuplu poate fi perceput ca pe o nevoie de a da mai mult, de a oferi totul „pe tavă”, în speranța ca asta va face relația să funcționeze și să primim validarea și acceptarea celuilalt. În realitate, acest tip de comportament ne va conduce doar către un conflict interior, pentru că atâta timp cât implicarea nu este în congruență cu unicitatea și resursele noastre, reușim doar să ne epuizăm și să capitulăm, sfârșind prin a interpreta reacțiile partenerului ca forme de respingere, pentru că nu suntem îndeajuns de buni.
La polul opus se află situația în care evităm să intrăm cu adevărat în relație, mergând pe principiul că dacă nu ne implicăm, dacă rămânem „reci” din punct de vedere emoțional vom fi feriți de o eventuală respingere din partea partenerului. Însă acest principiu este cât se poate de fals, pentru că neimplicându-ne emoțional în relația de cuplu, aceasta nu va fi niciodată o relație autentică și nu va avea cum să funcționeze.
Poate că la început partenerul nu va simți această distanțare, dar odată cu trecerea timpului îi va fi imposibil să nu observe non-participarea noastră emoțională în relație. Pentru că o relație este imposibil să crească sănătos și echilibrat doar cu implicarea unuia singur dintre parteneri. Cel care se oferă relației va obosi să facă eforturi de unul singur și va prefera ieșirea din relație. Această finalitate nefăcând altceva decât să ne îndeplinească autoprofeția că mai devreme sau mai târziu tot vom fi respinși, dar și să ne întărească acest comportament de evitare a implicării emoționale.
După cum vedem, niciunul dintre comportamentele descrise mai sus nu ne aduce beneficii în relația de cuplu și nu ne protejează de riscul de a fi respinși. Acest lucru se întâmplă pentru că viața este plină de incertitudini și, oricât am încerca, este imposibil să le evităm.
Cum depășim teama de respingere?
Acceptarea necondiționată a propriei persoane
Este deosebit de important să ne acceptăm pe noi înșine, cu bune și cu rele, în toată imperfecțiunea noastră. Atât timp cât vom continua să ne hrănim convingerile disfuncționale despre noi înșine, tiparele de comportament vor continua să existe și nu ne vom opri din a considera că nu merităm, că nu suntem îndeajuns de buni. Vom continua să ne respingem, dar vom avea pretenția ca partenerii să ne accepte. Ceea ce este utopic, pentru că ce vor valida ei, vom invalida noi și tot așa. Însă atunci când ne acceptăm necondiționat oprim nevoia de validare și aprobare din exterior și redescoperim că suntem unici și valoroși, ne creștem stima și imaginea de sine și le transformăm în resurse inestimabile în a face față unei eventuale respingeri.
Cultivarea intimității emoționale
Deși ne vine greu să vorbim despre emoțiile noastre, împărtășirea lor cu partenerul de cuplu poate conduce la construirea unei intimități emoționale, a unui spațiu de siguranță în care să putem da acces nu doar la bucurii și împliniri, ci și la frici și temeri care nu ne dau pace. În acest mod, partenerul poate avea oportunitatea de a deveni un suport moral și emoțional, de a ne favoriza schimbarea și depășirea acestor temeri. Iar acesta nu este singurul beneficiu, căci acest grad sporit de intimitate va conduce și către maturizarea și sudarea relației.
Acceptarea inevitabilului
A crede că poți trece prin viață fără riscul să fii respins măcar o dată este ca și cum te-ai îmbăta cu apă rece. Nimeni nu este de neatins sau lipsit de vulnerabilități. De aceea, este imposibil să evităm inevitabilul. Însă putem să descoperim în noi resurse și modalități constructive de a gestiona refuzul sau respingerea și de a depăși momentul cu costuri minime. Cu cât începem să ne expunem, cu pași mici și riscuri ușor de gestionat, cu atât căpătăm mai multă încredere în noi și teama începe să-și piardă din intensitate. Cu timpul, vom reuși să formăm o bază de reușite la care vom putea apela ori de câte ori ne simțim vulnerabili.
Ajustarea standardelor personale
Se întâmplă să credem că, dacă suntem întotdeauna cei mai buni, nu există riscul de a fi respinși. Poate că într-o lume ideală acest principiu ar funcționa așa, însă în realitate tendința spre perfecționism nu face decât să întărească convingerea disfuncțională că nu suntem demni de iubire și apreciere decât dacă suntem perfecți. Drept pentru care, orice eroare sau greșeală minoră ne va diminua imaginea și stima de sine și ne va accentua teama de respingere. Abia atunci când vom înceta să mai atingem perfecțiunea, când vom accepta că suntem suma greșelilor și reușitelor noastre, când vom realiza că putem avea relații echilibrate fără a ne chinui să împlinim standarde de neatins, vom reuși cu adevărat să gestionăm cu succes orice risc și orice eventuală respingere. Până atunci vom fi sclavii propriilor noastre gânduri dezadaptative și ne vom cultiva la nesfârșit fricile.
Fricile și temerile pot fi îmblânzite, deoarece nu ne-am născut cu ele, ci le-am învățat. Și ca orice învăț, există și un dezvăț. Dacă simțim că este dificil să mergem pe acest drum de unul singur, putem intra cu încredere într-un proces psihoterapeutic, unde psihoterapeutul ne va ghida spre noi înșine și va favoriza un mediu sigur și propice autocunoașterii și schimbării.