În următoarele 4 minute vei afla:
– Care sunt capcanele optimismului.
– Ce înseamnă WOOP.
Ca toată lumea, am și eu un grup de WhatsApp cu prietenele cele mai apropiate. Al nostru a apărut pentru rezolvarea unei probleme foarte importante și urgente: dacă să îmi cumpăr sau nu un sweatshirt negru cu franjuri. După deliberări aprinse, grupul nou-născut a decis că nu merită banii (fetelor, vă mulțumesc din nou, uitându-mă acum la poză îmi e și mai clar că ar fi fost o greșeală teribilă).
E foarte evident că e un grup creat de mine, nu doar pentru că a început cu o postare care sugerează gusturi îndoielnice într-ale fashion-ului, dar și pentru că se cheamă „E de bine, da?”. Vedeți, la noi în grup se duce – elegant, dar constant – un mic război rece între facțiunea „always look on the bright side of life” și cea „decât zâmbete false, mai bine o încruntătură sinceră”. Printre discuții despre creme-minune, genți la care râvnim, dileme de carieră și probleme spinoase de educație a copiilor pre-adolescenți, eu postez despre The Science of Well-Being (un curs minunat pe Coursera, ținut de o profesoară de la Yale, despre ce ne poate spune psihologia, dovedit științific, despre lucrurile care ne fac cu adevărat fericiți); la câteva zile, lidera facțiunii rivale ripostează cu un discurs TED despre cum trebuie să spunem nu psihologiei pozitive și să ne acceptăm emoțiile negative. Eu plusez cu un citat din „A fost odată ca niciodată”, cartea lui Derren Brown a cărei versiune în engleză are subtitlul „De ce aproape totul e absolut ok”, ea cu un articol din The New York Times care zice că văietatul face foarte bine, mai ales la relaționarea socială. Și tot așa. Ce să zic – noroc că am ajuns să creez eu grupul de WhatsApp prima, altfel în loc de „E de bine, da?” probabil că s-ar fi numit „Life sucks and then you die, nu?”
Bineînțeles, războiul nostru virtual e doar o glumă. De fapt, suntem mult mai mult pe aceeași lungime de undă decât s-ar zice din titlurile maniheiste ale articolelor pe care ni le trimitem: toate preferăm să fim mai degrabă fericite decât nefericite, toate am înțeles (unele mai greu decât altele, recunosc…) că emoțiile negative trebuie acceptate și procesate, nu măturate sub preș, tuturor ne repugnă în aceeași măsură zâmbetele ipocrite. Pe scurt, aș zice că mergem spre aceeași destinație finală, doar că pe drumuri diferite.
Am tot sperat să găsesc o teorie documentată științific despre cum putem aborda problemele de zi cu zi care să îmbine ce apreciez eu la psihologia pozitivă și ce am învățat în cursurile de coaching (accentul pus pe viziune și soluții, potențial și abilități) cu oroarea de ochelari cu lentile roz a prietenelor mele. N-am găsit-o până de curând, când am dat de cartea Gabrielei Oettingen, „Rethinking Positive Thinking”. Profesoară de psihologie la NYU și la universitatea din Hamburg, autoarea propune o abordare pe care prietenele mele probabil că ar refuza-o din prima, pentru că are un acronim atât de americănesco-optimist încât și mie mi s-a părut un pic prea mult: WOOP, de la Wish (dorință) – Outcome (rezultat) – Obstacle (obstacol) – Plan (plan). Mai rău, site-ul este https://woopmylife.org. Știu, deja auziți un vorbitor motivațional hiper-entuziast, genul antrenor de fitness isteric, strigând „Are you ready to WOOP your life? Are you reaaady?!”. Aș vrea să-i dați totuși o șansă, mai ales că Prof. Oettingen, o doamnă teutonă cu origini foarte aristocratice, e foarte, foarte departe de imaginea unui antrenor de fitness isteric.
1. Dorința: aspirații înalte, dar nu de neatins
Dorința e primul pas; presupune identificarea celei mai importante dorințe – sau a celei mai importante probleme – pe care vreți să o împliniți sau rezolvați, de exemplu, în următoarea lună. Dar nu e vorba despre un exercițiu de fantezie fără legătură cu realitatea, ci de o dorință despre care să vă puteți imagina, în mod rezonabil, că o puteți îndeplini în intervalul de timp ales. E un proces similar cu stabilirea obiectivelor in coaching, unde vorbim de obiective care să fie ambițioase, dar realizabile.
2. Rezultatul: un viitor concret, clar imaginat
Al doilea pas este imaginarea rezultatului – cum ar arăta lucrurile dacă ați reuși să vă îndepliniți dorința? Cum v-ați simți? Una din întrebările mele preferate pentru conectarea la rezultat este „Dacă ți-ai face un tricou cu slogan ca să sărbătorești îndeplinirea dorinței tale, ce ar scrie pe el?”.
Pe bună dreptate, în acest moment prietenele mele ar putea să mă întrebe care e diferența dintre WOOP și diverse parascovenii pseudo-științifice gen „legea atracției”, dacă tot ce facem e să fantazăm la un viitor roz în care ne vom fi îndeplinit toate dorințele. E o întrebare excelentă. De fapt, un obiect predilect de studiu al Prof Oettingen a fost chiar efectul negativ al visatului cu ochii deschiși asupra șanselor de îndeplinire a unui obiectiv; să petrecem mult timp imaginându-ne un viitor luminos, încercând să ne simțim „ca și cum am fi deja acolo” ne face mai mult rău decât bine, pentru că afectează motivația și energia de care avem nevoie pentru a ne înfăptui obiectivele în realitate. Se pare că suntem prea buni la a ne „păcăli” creierul, prin intermediul vizualizării, că ne-am atins deja scopurile; iar visarea e atât de plăcută și relaxantă încât preferăm să rămânem acolo încă un pic, și încă un pic…
Din fericire pentru visători, soluția nu este să renunțăm la a ne imagina viitorul, ci să „extragem tot posibilul din fanteziile noastre, punându-le față în față cu lucrurile acelea pe care mulți dintre noi au fost învățați să le ignore: obstacolele din calea îndeplinirii lor.”
3. Obstacolele: fantezia bine moderată
Pe scurt, avem voie să fantazăm cu plăcere și entuziasm, dar nu mai mult de câteva minute, după care trecem cu la fel de mult entuziasm la a ne imagina toate obstacolele – nu-prea-roza realitate – care stau între noi și visele noastre. E vorba aici nu doar de obstacolele exterioare, ci mai ales de cele interioare: emoții, frici, credințe greșite sau limitative. Prof. Oettingen numește această schimbare de macaz „contrast mental”. Studiile efectuate de ea cu numeroși participanți arată că a trece foarte rapid de la visatul cu ochii deschiși la a ne imagina motivele pentru care riscăm să nu ne atingem visele ne ajută să ieșim din starea de relaxare pe care ne-o induce fantasmarea, să devenim mai plini de energie și, deci, mai pregătiți să ne atingem obiectivele – asta însă numai dacă obiectivele pe care le-am ales sunt din categoria celor (ambițioase, dar) realizabile. Pe scurt, pentru a îl trezi pe Greuceanul interior care a adormit la gura sobei visând la comoară, e nevoie să ne imaginăm cum ne vom lupta cu zmeul. Iar dacă zmeul e prea fioros, e posibil să fie un semn că ar trebui să ne uităm spre altă comoară.
4. Planul: viitorul (auto)programat
Acum că știm cu ce trebuie să ne luptăm, ce facem mai departe? E simplu – ne trebuie un plan – iar planurile cele mai utile sunt cele care stabilesc răspunsuri concrete pentru fiecare obstacol identificat, de tipul „Dacă întâlnesc obstacolul X, voi lua acțiunea Y”. Un exemplu (bineînțeles, complet fictiv!) ar fi „Dacă ajung acasă plină de nervi de la serviciu și aș mânca o pâine întreagă cu Nutella, o să mă uit mai întâi la un episod din Friends ca să mă calmez”. E un algoritm mult mai ușor de implementat pentru creierul nostru decât varianta în care ne impunem pur și simplu, eroic, „nu voi mai mânca niciodată Nutella”. Problema e că, în focul bătăliei (adică al bucătăriei la ora 7.30 pm), gustul delicios al pâinii cu Nutella e mult mai prezent pentru creierul nostru extenuat decât viitorul luminos al celor patru kilograme în minus pe care ni le-am propus. Pregătind din timp o soluție gândită la rece, oferim creierului nostru o alternativă pe care o poate implementa rapid, fără a avea nevoie să ia decizii suplimentare – într-o anumită măsură, ne auto-programăm. Tehnica poartă numele foarte serios de „intenție de implementare” și e inventată de un alt psiholog german, Peter Gollwitzer – care e căsătorit cu Prof. Oettinger, dar nu pare să împărtășească talentul soției de a găsi denumiri catchy pentru teoriile sale. Lucru care nu poate decât să mă bucure, pentru că asta îmi crește exponențial șansele să îmi conving prietenele să dea o șansă măcar acestei părți a metodei. Sau poate ar fi distractiv să încerc, pur si simplu, cu un nou mesaj pe grup – „Ladies!!! Are you ready to WOOP your lives?”
Citește și:
Obiceiuri simple care te vor ajuta să te simți bine în 2020
10 moduri inteligente de a-ți descoperi adevăratul scop în viața personală și profesională