În următoarele 3 minute vei afla:
– De ce sunt comediile romantice un bun somnifer.
– Cum să pui lucrurile în perspectivă atunci când grijile te acaparează.
Thrive Global: Ce te face să te dai jos din pat în fiecare dimineață?
Marius Vizante: Inconștiența, senzația că în acel etern ”azi” aș putea face ceva mai bun cu mine și pentru ceilalți. Mă motivează și serotonina, dorința de a zâmbi, de a mă bucura de ceilalți. Până la urmă, e bine că mă dau jos din pat!
TG: Cum prioritizezi lucrurile când ai multe de făcut?
MV: De cele mai multe ori, încerc să le iau în ordinea importanței. Dar recunosc că, uneori, lenea te împinge să începi întâi cu lucrurile care-ți sunt mai la îndemână.
TG: Care e secretul tău pentru o viață mai bună?
MV: Nu cred că am secrete și nici nu știu care e ”viața mai bună”. E o întrebare grea. Viața e bună că e, pur și simplu… Dar încerc să judec așa: din moment ce o anumită situație există deja, îmi propun să scot ce se poate mai bun din ea.
TG: Când simți că ești prea stresat sau prea copleșit de viață, ce faci ca să ieși din acea stare?
MV: Atunci când suntem copleșiți, cred că, instinctiv, toți ne întoarcem la bază, la un fel de ”acasă”, la un fel de loc pe care-l știm, pe care-l stăpânim și unde ne simțim ocrotiți. Eu mă gândesc mai mult la familie și mă odihnesc. Este întoarcerea mea la ”acasă”.
TG: Cum scapi de gândurile rele? Ce-ți aduce optimismul, mai ales în această perioadă?
MV: Revin la ideea acceptării unei situații care deja există. Ajută cu ceva tristețea mea? Va fi mai bine dacă mă plâng sau, dimpotrivă, această atitudine ar adânci și mai mult tristețea? Cred că, instinctiv, așa sunt structurat: caut partea luminoasă și veselă din lucruri.
TG: Care este pentru tine semnalul de alarmă că ai pus prea multă presiune pe tine, că ai ajuns la capătul puterilor?
MV: Când intri într-o vrie de genul ăsta, nu prea te mai vezi din afară și atunci senzorii sunt, de fapt, ceilalți. Modul în care ei te privesc. Și ochii lor bulbucați, semnalele lor mă fac să mă opresc un pic.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
TG: Ce sfat ți-ai da ție, cel de la 20 de ani?
MV: Încearcă, aruncă-te, probează!
TG: Spune-ne o mică schimbare, pe care ai făcut-o în viața ta, ca să te conectezi mai bine cu ceilalți.
MV: Ascultarea. Încerc, mă lupt cu mine însumi să ascult, să nu mă grăbesc să răspund, deși sunt genul de om care are tot timpul o replică.
TG: Care e cartea care ți-a schimbat viața?
MV: Ar fi simplu să spun un titlu, dar eu cred că nu e așa. Schimbările nu sunt bruște și fundamentale, cel puțin nu la mine. De fapt, schimbarea reprezintă o sumă de acumulări pe care nici nu știi că le-ai făcut și odată le vine momentul, ca în cazul umplerii paharului. În consecință, nu pot spune un titlu, dar pot spune mai multe. Crimă și pedeapsă, Idiotul, Laur, Portretul lui Dorian Grey, Cântăreața cheală a lui Eugen Ionescu, citită în adolescență. A fost un boom pentru mine, atunci. Mi-a schimbat perspectiva și m-a făcut să plonjez într-un mod de a gândi pe care nu știam că-l pot accesa.
TG: A existat un moment de cotitură în viața ta? Un moment în care ai simțit că ești în fața unei alegeri importante?
MV: Au fost multe. De exemplu, am făcut trei ani la o facultate particulară și am decis să dau și la Academia de Teatru și Film, la facultatea de stat, să văd ce-i pe-acolo. Și pentru că am văzut că mai am multe de învățat, am renunțat la cei trei ani și am reluat facultatea de la capăt, la stat. Dar au fost multe alte momente: când am decis să mă căsătoresc, de exemplu. Toate aceste decizii sunt momente de cotitură în viața unei persoane. Apoi, când am aflat că fiica mea are o boală autoimună și asta ne va schimba complet viața. Dar și pierderea mamei sau faptul că, imediat după ce am terminat facultatea, am câștigat concursul și am fost admis la Teatrul Național. Toate aceste momente te modelează, într-un fel sau altul.
TG: Când a fost ultima dată când ai simțit că ai eșuat și cum ai depășit momentul?
MV: Am o structură interioară care nu admite eșecul, în sensul că admit înfrângerea, dar nu totală. Nu o percep ca pe un eșec, de fapt. E doar o mică bătălie pierdută, dar nu întreg războiul. Cam așa percep și eu lucrurile, fără să-mi fi propus asta. Așa sunt eu structurat, este o atitudine înscrisă în ADN-ul meu. N-am simțit niciodată că eșecul e atât de mare încât viața nu mai merită trăită. Sunt multe lucruri de care sunt nemulțumit sau pe care mi-aș fi dorit să le fi făcut mult mai bine sau relații cu diverși oameni pe care simt că le-am ratat, că am pierdut oameni pe care-i numeam prieteni. Dar nu pot pune degetul pe un eșec major. Poate sunt inconștient!
TG: Care este ultimul lucru pe care îl faci seara înainte de culcare?
MV: Fac o mică recapitulare a zilei și o proiecție pentru a doua zi, ca să fie lucrurile puse în ordine și să mă pot decupla. Dacă sunt foarte agitat, caut să fac o activitate în care ochii și mintea să se sprijine în ceva și să lucreze singure. Caut, de exemplu, o comedie romantică stupidă pentru care nu e nevoie de prea mult creier sau o lectură ușoară ori un meci fără miză între doi combatanți pe care nici nu-i cunosc. Caut o activitate secundară.
TG: Împărtășește-ne un citat care te motivează.
MV: Nu știu dacă mă motivează, dar îmi dă încredere. Vine de la Nichita Stănescu, care zice așa: ”Poetul este aidoma unei moașe de țară, care ajută femeia, pe câmp, să nască. Dar a confunda moașa cu miracolul nașterii ar fi un cântec al surzilor”.
TG: În ce momente ți-a folosit empatia și cum o cultivi?
MV: Empatia îmi folosește frecvent, altfel nu poți interacționa, nu poți lua atitudinea justă față de un om, față de o problemă, o suferință, față de familie și de oamenii apropiați. Cred că omul fără empatie se circumscrie patologicului. Și mai e ceva. Noi, actorii, ca să putem funcționa, trebuie să fim capabili de foarte multă empatie pentru că trebuie să ne punem în pielea altora. Și sub pielea aia sunt foarte multe stări, emoții și gânduri pe care noi trebui să le înțelegem și cu care trebuie să rezonăm. Empatia se cultivă când ești atent, când asculți, când simți.
Marius Vizante este actor de teatru și film, a absolvit Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București la clasa profesorului Gelu Colceag. A jucat la Teatrul Național din București și, în prezent, este actor la Teatrul de Comedie. Are rădăcini ardelenești și maghiare din partea mamei și muntenești din parte tatălui său. A jucat în filme precum „Restul de tăcere”, „Filantropica”, „E pericoloso sporgersi” sau ”Moromeții 2” (în regia lui Stere Gulea). Scrie pentru republica.ro și este tatăl Katiei Smaranda (13 ani). Anul trecut, a debutat ca teatrautor cu un text personal pe care l-a autoregizat.
Citește și:
Dragoș Bucur: ”Încă am probleme în a înțelege exact sensul empatiei”