În următoarele 7 minute vei afla:
– De ce o criză poate scoate la suprafață experiențe traumatice din istoria noastră de viață, pe care nu le-am procesat încă.
-Cum ne-a influențat modelul adultului care se sacrifică, preluat de la părinții noștri, și de ce acest model generează frustrare.
A fost un an tare greu, care ne-a schimbat pe toți într-un fel sau altul: atât schimbări benefice, cât și unele dureroase, care ne vor solicita în continuare reziliența și resursele pentru a le integra.
Una dintre lecțiile pe care pandemia s-a încăpățânat cel mai tare să ne învețe a fost să avem grijă de noi. Am văzut acest lucru în trăirile cu care oamenii cu care lucrez au venit în spațiul terapeutic, am văzut oamenii apropiați mie având dificultăți în a avea grijă de ei în această perioadă, m-am văzut pe mine și mulți colegi din profesiile implicate în a avea grijă de alții ajungând, măcar din când în când, la granița cu burnout-ul.
De ce ne-a provocat atât de tare anul acesta în ceea ce privește modul în care avem grijă de noi și, mai ales, de ce a avea grijă de noi a devenit brusc mult mai dificil?
Izolarea și restrângerea spațiului nostru de acțiune și interacțiune ne-a forțat să ne întâlnim și să petrecem mai mult timp cu o persoană pe care reușeam înainte, prin multe acțiuni, gânduri și emoții direcționate în afara noastră, să o evităm – noi înșine. Fără o mulțime de lucruri care să ne distragă de la noi, am fost brusc forțați să ne conectăm la multe trăiri, nevoi și dificultăți, pe care le acopeream cu mai multă ușurință. Deși nu este nimic nou în aceste trăiri, dimpotrivă – multe dintre ele sunt dureri vechi de care am fugit ca de propria umbră – a ne întâlni față în față cu ele a reactivat adesea în interiorul nostru sentimente puternice de copleșire, neputință, furie.
Psihotraumatologia ne învață că o criză, un eveniment traumatic din prezent, cu atât mai mult o criză care zdruncină întreaga planetă, are capacitatea de a ne retraumatiza – cu alte cuvinte, poate scoate la suprafață experiențe traumatice din istoria noastră de viață pe care nu le-am procesat încă.
Pentru că acesta este specificul trăirilor traumatice – aduc trecutul în prezent cu sentimentul acut de copleșire aici și acum, ca și cum resursele noastre sunt la fel de puține ca atunci când am trăit experiențele dificile, ca și cum suntem la fel de mici și de neputincioși în fața pericolului, ca niște copii speriați, singuri și lipsiți de suport și protecție și incapabili să ni le oferim singuri.
Mare parte din trăirile copleșitoare care se regăsesc în istoriile de viață ale majorității adulților de azi au legătură cu experiențele noastre timpurii, de modul în care ni s-a răspuns nevoilor fizice și emoționale. Am învățat cel mai mult despre grija de sine în relațiile noastre de atașament primar – am învățat cum ne identificăm nevoile, care sunt ele și cât sunt de importante prin modul în care ele ne-au fost sau nu văzute, respectate și satisfăcute în etapele timpurii în care nu ne puteam îngriji singuri, dar am învățat și din modelul pe care părinții noștri ni l-au oferit.
Nu este deloc întâmplător că pandemia, cu tot ce a adus ea, ne-a arătat, ca o hârtie de turnesol, unde suntem în relația noastră cu noi înșine, cât de capabili suntem să ne auto-îngrijim și cum ne simțim când se face liniște și rămânem doar în compania noastră.
Însă, ca orice criză, întâlnirea cu aceste trăiri dificile pe care pandemia le-a facilitat pentru fiecare dintre noi este și o oportunitate să ne exersăm reziliența – să ne cunoaștem mai bine sau să ne uitam la noi înșine dintr-o perspectivă nouă, mai sănătoasă, să mai procesăm din bagajul pe care îl ducem fiecare în spate, dar, mai ales, să învățăm noi abilități care să ne ajute să ne trăim viața cu mai multă prezență, bucurie și împlinire. Și partea bună este că le putem exersa și dezvolta oricând, indiferent câte „restanțe” simțim că avem.
Dar ce înseamnă să avem grijă de noi? Sunt multe preconcepții și distorsiuni care învăluie conceptul de grijă de sine.
- Grija de sine nu este totuna cu răsfățul.
Ce faci când nu te simți bine? O tură prin magazine? Un weekend de binging în fața televizorului? Îți dorești să n-ai nimic de făcut în timp ce scroll-ezi pe social media? Un pahar de vin la finalul unei zile dificile? Sau poate o zi la spa sau la salon simți că te repune pe picioare?
Nu este nimic în neregulă cu niciuna dintre aceste activități, ba sunt binevenite și necesare în doza și momentul potrivit. Și ne putem da seama când sunt adaptative pentru noi și când nu, punându-ne o singură întrebare: ce scop îndeplinesc? Dacă răspunsul are legătură cu deconectarea sau diminuarea disconfortului intern, s-ar putea să mai avem ceva de învățat despre nevoile noastre și cum ne îngrijim de ele în mod sănătos. Dacă le facem când suntem deja într-o stare de echilibru, doar atunci ele sunt cu adevărat un răsfăț și nu un surogat de răspuns la niște nevoi mai profunde.
- A avea grijă de noi NU este un act de egoism.
Mulți dintre noi am crescut cu părinți care ne-au oferit ca model adultul care se sacrifică, care se lasă pe sine la urmă. Este o moștenire grea care vine cu multă vinovăție pentru când ne este bine și când ne avem în vedere pe noi cu nevoile noastre.
În plus, este un model care perpetuează totodată multă frustrare ce se răsfrânge tocmai asupra relațiilor noastre semnificative. „Nu poți da decât din ce ai”, „nu poți turna decât dintr-o ceașcă plină”, „pune-ți mai întâi ție masca de oxigen pe față, pentru a putea să i-o pui și copilului tău” – sunt doar câteva metafore care ne arată ineficiența logicii auto-sacrificante. Puteți afla mai multe despre costurile întârziate ale sacrificiului, dar și ale altor scheme cognitive disfuncționale în cartea „Cum să îți reinventezi viața”.
- Grija de sine nu poate fi înlocuită cu grija primită de la altcineva.
Nu de puține ori, nevoile noastre neîmplinite și dificultățile noastre de a avea grija de noi ne fac să ne întoarcem către cei apropiați cu așteptări nerealiste (și adesea necomunicate – ”Dacă ar ține cu adevărat la mine, ar ști de ce am nevoie fără să trebuiască să îi cer eu”) sau chiar cu îndreptățire (este de datoria celuilalt să facă una sau alta pentru mine).
Din păcate, oricât de multă grijă am primi de la alții și oricât de acordată ar fi ea la nevoile noastre, ea nu poate înlocui grija de sine. Pentru că se numește grijă de sine, ea poate fi ceva ce ne putem oferi doar noi. Grija de la celălalt este fix așa, grija de la celălalt. Iar un dezechilibru între ele nu vorbește despre o relaționare sănătoasă, ci despre o simbioză, o dependență relațională.
Ce este totuși grija de sine? O definiție scurtă ar fi un set de acțiuni care restabilesc echilibrul, susțin recuperarea și sunt orientate către starea noastră de bine fizică și emoțională.
Are la bază conectarea cu propriile nevoi si emoții, despre care primim informații prin senzațiile pe care le simțim. Cu alte cuvinte, avem o conexiune bună cu corpul nostru, suntem prezenți și conectați la corp și „auzim” și ținem cont de informațiile pe care acesta ni le comunică. De la cele de bază, fiziologice – simt senzația de foame și mănânc, mi-e sete și beau apă, mă simt obosit și îmi dau voie să mă odihnesc – pană la nevoile emoționale – de siguranță, acceptare, competență, apartenență, autonomie etc.
Iată câteva moduri prin care putem practica grija pentru noi înșine, atât de necesară la final de an greu, în care am adunat foarte multe.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Ne acordăm o pauză și respirăm.
Pauză de la stres, de la gânduri. Și măcar din când în când de la tot ce facem. Încetinim ritmul și ne dăm ocazia să „ne luăm” pulsul. Chiar dacă știința ne arată ce efecte benefice au practica meditației sau a mindfulness-ului asupra stării noaste de bine, reglând stresul și anxietatea, unele persoane nu le găsesc potrivite. Dacă vă regăsiți în această categorie, iată o alternativă la fel de bună: ne luăm pur și simplu 5-10 minute pe zi, în care ne dăm voie să stăm pur și simplu în liniște, într-o poziție confortabilă, fără nimic care să ne distragă, ne observăm corpul și senzațiile, emoțiile și gândurile. Ne dăm voie să respirăm profund, abdominal – inspirăm pe nas, expirăm pe gură. Repetăm de câte ori simțim nevoia, până simțim că zumzetul interior se liniștește. Putem vedea apoi că, deși în afară nimic din probleme noastre nu s-a schimbat, le putem privi fără a simți aceeași copleșire.
Este un exercițiu simplu, care se poate dovedi vital pentru noi în relații, în contextul sărbătorilor, când devenim foarte ușor reactivi și este ușor să apară conflicte la tot pasul.
Facem mișcare.
Mulți dintre noi știm că este sănătos și necesar, dar simțim că nu avem resurse pentru a face sport. A face mișcare nu trebuie să fie un efort intens pentru a ne oferi doza zilnica de endorfine. Sigur, dacă ne este pe plac, cu atât mai bine. Dar dacă nu suntem fani, o plimbare pe jos de jumătate de oră zilnic își îndeplinește scopul la fel de bine. Dacă avem un parc în apropiere, mai bifăm încă o resursă valoroasă când vine vorba de starea de bine – timp petrecut în natură.
De ce este valoros să facem mișcare zilnic – Emily Nagoski oferă explicații simple și fundamentate științific într-o lectură valoroasă despre stres, „Burnout – the secret to unlocking the stress cycle”. Ideea centrală este aceea că nu este suficient ca elementul stresor să fi dispărut sau ca stresul să fi încetat, ci că avem nevoie să descărcăm tensiunea trăită în corp pe parcursul stresului pentru a încheia cu adevărat ciclul.
Ne respectăm limitele și spunem NU.
Poate părea paradoxal, însă a spune STOP și a spune NU sunt aspecte esențiale ce țin de grija de sine. A ne putea recunoaște limitele sănătoase, în muncă, în relații, în așteptările nerealiste pe care le avem de la noi sau de la ceilalți sau pe care le au ceilalți de la noi.
Suntem atenți la vocea critică din capul nostru.
Nimeni nu duce lipsă de ea, nici măcar aceia care au ajuns să aibă discursuri interne compensatorii, care hrănesc intens ego-ul, cât ea să nu se mai audă. Este vocea care ne amintește mereu că nu suntem suficient de buni, că suntem defecți, că nimănui nu-i pasă de noi și câte și mai câte. Și de la ea avem nevoie să luăm pauză, să o putem identifica atunci când este la pupitru, să știm despre ea că încă este cu noi, pentru a ne încerca să ne protejeze de suferință în singurul mod în care a fost posibil – repetându-ne ce am învățat și am auzit despre noi. Și să putem avea compasiune pentru noi în schimb.
Avem grijă de corpul nostru – pe interior, cel puțin la fel de mult ca pe exterior.
Să avem grijă la cum ne hrănim, la cât și cum dormim, la diverse aspecte ce țin de sănătatea corpului nostru și pe care le punem adesea pe lista de așteptare (controale periodice, analize sau chiar intervenții). Corpul este cea mai valoroasă resursă a noastră și acționăm adesea cerându-i infinit de mult și împingându-l la limită, fără a oferi prea multe înapoi. Ca și cum am aștepta de la o mașină să meargă la nesfârșit cu un singur plin și fără revizii. Calitatea „combustibilului”, intensitatea „rulajului”, mentenanța făcută zi de zi vor determina funcționarea ei.
Exersăm compasiunea și recunoștința în relații.
Anul acesta ne-a forțat să ne întoarcem privirea spre multe lucruri pe care le-am luat de bune. Să putem aprecia lucrurile simple, la îndemână, care există deja. Iar unul dintre cele mai importante, cu rol determinant pentru starea noastră de bine sunt relațiile. Am învățat anul acesta cu toții mai clar ca oricând că nu putem fi fără ceilalți, că depindem unii de alții pentru a ne fi bine. Chiar dacă nu putem fi fizic cu unii dintre ei, relațiile cu oamenii dragi pe care încă îi avem alături rămân una dintre cele mai mari bogății pe care le avem. Și niciunii dintre noi nu trebuie să fim perfecți pentru a ne bucura unii de ceilalți.
La final, să nu uităm că toate aceste lucruri ce țin de grija noastră pentru noi sunt o practică, nu ceva la care ajungem și cu care rămânem. Ci ele trebuie exersate zilnic, ca o trusă de prim ajutor care să ne susțină în vremurile provocatoare pe care le trăim.