OAMENI THRIVE//

Dumitru Prunariu: “În imponderabilitate, trebuie să-ți atingi capul ca să te asiguri că e încă acolo”

Dezvăluirile singurului român care a zburat în spațiu.


În următoarele 7 minute vei afla:

– Cum am arăta dacă am trăi pe Marte.
– Când o să-ți poți rezerva o cameră într-un hotel în cosmos.


Atunci când vorbim despre cosmonauți, ne raportăm mereu la Dumitru Prunariu, fie că i-am văzut poza în manualul de istorie sau că toată lumea vrea să-i afle părerea cu privire la lansarea recentă a navetei spațiale Crew Dragon a companiei Space X, a lui Elon Musk. În 1982, el a devenit primul român care a zburat vreodată în spațiul cosmic, în cadrul misiunii Soiuz 40, și a petrecut acolo 7 zile, 20 de ore și 42 de minute. Dumitru Prunariu ne-a povestit despre zborul său în cosmos, dar și despre viitorul turismului spațial, al colonizării planetei Marte și despre concurența dintre Rusia și America în acest domeniu

Thrive Global: Ce emoții te încearcă atunci când vezi planeta sub picioare?

Dumitru Prunariu: Primele momente de imponderabilitate îți dau o stare de euforie. Totul e spectaculos, totul plutește, totul te miră… e un fenomen fizic pe care, deși teoretic îl cunoști, practic nu l-ai experimentat niciodată. Și-l testezi pentru prima dată în cosmos. Am stat opt zile în această stare, care, deși este fascinantă, timp de câteva zile ajungi să te confrunți cu indispoziția creată de adaptarea la imponderabilitate – indispoziție care se accentuează în primele ore și care durează diminuându-se treptat vreo trei, patru zile, timp în care te simți dezorientat, nu mai ai repere de sus și jos, te uiți pe hublou și crezi că vei vedea Pământul într-un anumit loc, când, de fapt, e în alt loc. Însă Pământul, văzut din cosmos, este mai frumos decât în orice poză și m-am îndrăgostit de el. M-aș întoarce oricând în cosmos, fără ezitare, numai să stau în fața unui hublou și să-l admir. Când îl privești, de fiecare dată vezi altceva – ai senzația că tu stai agățat în spațiu și planeta se rotește sub tine, când, de fapt, tu zbori în jurul lui, cu viteză de 28.000 km/h. Într-o oră și jumătate, parcurgi o rotație în jurul Pământului. Căutam mereu România, așteptam cu emoții să o văd în fiecare seară. La tipul de orbită pe care îl aveam, treceam peste România seara, și îi survolam teritoriul cam într-un minut și jumătate. Uitându-mă la munții din Europa, la Carpații noștri… păreau teșiți… În schimb, vârfurile Himalaiei îmi dădeau senzația că sparg cerul, simțeam că vin spre mine. Oceanele, cu toate nuanțele, de la turcoaz la bleu deschis în zonele tropicale și până la gri închis în zonele cu latitudini mari. De sus, se văd curenții oceanici, și am putut observa chiar coama muntoasă de pe fundul Atlanticului. Și apoi, mă uitam la Paris. Cu toate arterele lui luminate, arăta ca o stea, și am reușit să văd cu ochiul liber cartierul La Defence – blocurile se vedeau ca niște cubulețe plantate de dimensiuni submilimetrice. Însă cred că cel mai mult m-a impresionat modul în care se pot observa fenomenele meteorologice: furtunile, cicloanele. Fulgerele se văd ca o decărcare electrică, ce aleargă pe deasupra norilor pe un continent întreg. Totul e altfel de sus. Se văd și râurile poluate, zonele defrișate sau zonele pe care s-au făcut experimente nucleare. Acestea arată ca niște răni pe suprafața planetei.

Echipajul navei cosmice Soiuz-40, Leonid Popov și Dumitru Prunariu.

TG: Cum se simte imponderabilitatea?

DP: Cum ziceam, imponderabilitatea dă o senzație fascinantă, care nu poate fi comparată cu nimic. În mod normal, nu ai cum să o simulezi pe Pământ, câmpul gravitațional nu poate fi anulat, însă se poate simula în regim dinamic: zbori cu avionul pe o parabolă. Noi efectuam astfel de exerciții cu un avion de transport gol, pilotul dirijând avionul pe traiectoria parabolică pentru aproximativ 26 de secunde, creând astfel imponderabilitate, apoi redresa avionul și repeta ciclul. Imponderabilitatea de lungă durată acționează însă diferit asupra organismului decât cea de scurtă durată. În plutire liberă, unii se simt excelent, altora li se face rău. Eu am fost un caz fericit, nu am reacționat negativ la imponderabilitate. Pe termen lung, în absența gravitației, se modifică circulația sanguină (sângele vine puternic spre cap, nu mai există gravitația care să-l atragă în jos), coloana vertebrală ajunge să doară câteva zile, pentru că, între vertebre există mușchii interstițiali care, în lipsa greutății corpului, îndepărtează vertebrele și produc durere. Simți nevoia să te miști permanent, te trezești noaptea, te rotești… totul în speranța că-ți va trece durerea. În plus, în imponderabilitate, simți că nu ai cap. Senzația de greutate a capului e dată de acțiunea mușchilor gâtului care susțin capul. În spațiu însă, greutatea capului dispare, acești mușchi se relaxează și îți dau senzația că ți-ai pierdut capul. Simți nevoia să te atingi pentru a te asigura că e încă acolo, iar pentru o senzație de confort trebuie să aplici o presiune pe el. Dacă neva e îngustă, pui picioarele pe un perete, capul îl proptești în alt perete și… apeși. Acum există niște sisteme cu o șapcă și chingi care se leagă la sub-braț și care întinse presează puțin capul și-ți redau senzația de greutate a lui. La zborul meu nu erau. După câteva zile, te obișnuiești cu senzația, și aceste probleme dispar. Între altele, în imponderabilitate nu prea ai senzația de sete și organismul este supus unei deshidratări. La bordul stației spațiale trebuie să faci sport pentru a-ți menține tonusul muscular și presiunea pe oase și articulații, altfel poți avea probleme când revii pe Pământ. Toate aceste procese se petrec în revers când revii pe Pământ. În primele zeci de minute, trebuie să stai la semi-orizontală pentru că sângele, atras de gravitație, crește presiunea în picioare, dar alimentează deficitar creierul, și poți să-ți pierzi cunoștința. După ce m-am întors din spațiu, în primele zile, am băut multă apă și, totuși, aveam permanent senzația de sete. Se consideră că perioada de readaptare la condițiile terestre este aproximativ egală cu cea petrecută în cosmos.

Dumitru Prunariu la antrenamentele de zbor în imponderabilitate cu avionul.

TG: Cât de stresat e un astronaut în spațiu și care sunt metodele de echilibrare mentală la care recurge?

DP: Ca și în serialul the Crown, când prințul Philip cunoaște în palatul Buckingham primii astronauți care au ajuns pe Lună în cadrul programului Apollo, se așteaptă să afle de la ei despre experiența lor formidabilă prin prisma trăirilor extraordinare cu conotații filosofice. Ei, însă, sunt în stare să povesteasca doar lucruri tehnice de care erau foarte preocupați în timpul zborului conform celor asimilate în sutele de ore de antrenament pe care-l efectuaseră. Oamenii se așteaptă din partea persoanelor care călătoresc în spațiu la revelații sau povești despre emoții puternice. Însă, în spațiu, ești în primul rând foarte concentrat asupra îndeplinirii misiunii și a tuturor procedurilor la bord, astfel încât totul să funcționeze normal și să-ți îndeplinești misiunea asumată. Adrenalina în timpul zborului nu e e la cote foarte înalte, deoarce pentru a zbura în cosmos te pregătești mult, faci sute de ore de antrenamente în simulatoarele navei cosmice și ale stației orbitale, module care sunt identice cu cele de sus. Se simulează atât fazele normale de zbor, cât și orice situație specială care poate apărea, printre care și incendii la bord, dezermetizări, pierderea orientației, ieșirea din funcțiune a anumitor sisteme etc. Am făcut antrenamente în Marea Neagră, în caz de amerizare (capsula noastră putea să cadă oriunde), am fost în păduri și deșerturi, unde a trebuit să ne descurcăm cu ce aveam la bord. La început te sperii un pic, dar pentru că ai învățat teoretic tot ce ai de făcut, începi să aplici, apoi le repeți de atâtea ori încât le transformi în automatisme. Și ajungi să tratezi chiar și lucrurile grave care se pot întâmpla la bord cu oarecare indiferență, dar cu mult profesionalism.

De fapt, rutinele sunt cele care creează și mențin un psihic stabil, chiar și în situații de criză. Iar antrenamentele, senzația că știi întotdeauna ce e de făcut, duc la o stare psihologică foarte bună. În cosmos am efectuat chiar și niște teste psihologice, ca experiment științific, făcute în prealabil și la sol, constatând cum se modifică performanțele noastre, precum capacitatea de concentrare, atenția, capacitatea de muncă, capacitatea de a face mental calcule matematice etc. Normal că în cosmos performanțele sunt mai scăzute.

Desigur, cei care zboară în spațiul cosmic sunt aleși printr-o selecție riguroasă, și una dintre condițiile fundamentale este să aibă un psihic stabil. Până acum au zburat în cosmos cam 570 de oameni, iar în ‘81, eu am fost al 103-lea din lume. În 2009, Agenția Spațială Europeană (ESA) a finalizat ultima selecție pentru candidați cosmonauți europeni și, din vreo 8.400 care s-au prezentat benevol, numărul final al persoanelor care au trecut testele cu calificative maxime a fost de 22. În final, a fost nevoie doar de 6 (mai târziu, a fost introdus în detașament și al 7-lea, din motive organizaționale, de planificare a zborurilor, dar și politice, în funcție de contribuția țărilor pe care le reprezentau la programele spațiale ale ESA).

Până acum, din numărul total de astronauți, cam 4,5% au decedat în misiune. Lucrurile sunt din ce în ce mai sigure cu același tip de navă cosmică pentru că, de fiecare dată, în urma unui incident, se iau măsuri, inclusiv de re-proiectare, dar mereu pot apărea elemente care n-au fost prevăzute. Tehnologia spațială e atât de complexă încât e imposibil să nu existe o marjă de eroare care să fie acceptată, în mod oficial. La zborurile cu oameni, rata de succes este considerată de 98%. Dar, indiferent cât de riscant ar fi un zbor cosmic, eu m-aș întoarce în cosmos fără să ezit.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


TG: Ce părere aveți despre privatizarea călătoriilor în spațiul cosmic – un privilegiu pe care îl aveau anterior doar guvernele?

DP: Americanii au externalizat foarte multe servicii pe care le efectua în mod exclusiv NASA. Au ajuns la concluzia că este mai ieftin așa și se economisesc banii publici. Încă din timpul președintelui Obama, s-a aplicat o nouă politică de funcționare a NASA și a programelor spațiale americane, în care încheierea de contracte cu firme private pentru a construi infrastructură (rachete, nave cosmice) s-a dovedit benefică, NASA cumpărând ulterior de la ele servicii de lansare, de trimitere a oamenilor în cosmos, dar și multe alte categorii de servicii. NASA ramâne concentrată din banii publici pe efectuarea de zboruri de explorare interplanetare automate, pe studii și cercetări care nu sunt profitabile pentru privați. În momentul de față, pentru a construi nave cosmice, care să trimită oameni pe Stația Spațială Internațională, NASA a selecționat prin licitație publică firmele Boeing si SpaceX. Compania Boeing se confruntă acum cu mari probleme financiare și a întârziat mult testarea finală a navei sale CST-100 STARLINER, în schimb, SpaceX, a lui Elon Musk a luat un start rapid și nava lui, Dragon Crew, a transportat deja astronauți în spațiu. În vara aceasta, va mai trimite o navă cu patru oameni la bord. Capacitatea maximă de transport a lui Dragon Crew este de șapte oameni.

În SUA, în multe domenii, inițiativa privată primează celei guvernamentale: cele mai mari companii sunt private, unele cu întindere globală, având cifre de afaceri mai mari decât bugetele multor state. Elon Musk, dar și alții, precum Jeff Bezos, sunt privați care au abordat un nou domeniu, cel cosmic, și se dovedește că l-au abordat cu succes. NASA a considerat că e mai avantajos pentru stat să cumpere servicii de la privați.

Jeff Bezos, anul acesta al doilea cel mai bogat om din lume, deține firma Blue Origin, care și ea construiește rachete recuperabile, nave cosmice și oferă servicii de lansare, inclusiv pentru NASA. Însă el este mai puțin public decât Elon Musk și controlează foarte bine informațiile despre firma și tehnologiile lui.

În aceste condiții, privatizarea călătoriilor în spațiu constituie un avantaj pentru stat. Dincolo de faptul că se cheltuiește mai puțin, întreprinderile private care, pentru serviciile prestate, încheie contracte de sute de milioane de dolari, plătesc impozite sume considerabile, care constituie contribuție la bugetul federal sau statal.

TG: Care este viitorul turismului cosmic? 

DP: De exemplu, Elon Musk a încheiat un contract cu un miliardar japonez ca în anul 2023 să-l trimită cu o echipă de artiști în jurul Lunii cu noua lui navă, Starship, care este încă în testare.

Primul turist în spațiul cosmic care a zburat în 2001 a fost Dennis Tito, un miliardar american care atunci a plătit 35 de milioane de dolari, și a zburat la bordul unei navei cosmice rusești tip Soiuz. El a ajuns la bordul stației orbitale Mir, care exista atunci, înainte de ISS. A stat o săptămână în spațiul cosmic, pe banii proprii, și și-a făcut publicitate. El e primul om care a zburat în regim privat în spațiu, dar de atunci au mai zburat mulți. Firma americană Space Adventures, printr-un contract cu agenția spațială rusă, găsește potențiali doritori, efectuează o serie întreagă de formalități, niște testări inițiale (trebuie să ai o condiție medicală peste un anumit nivel, sistemul cardiac trebuie să funcționeze bine, trebuie să suporte imponderabilitatea și să fie echilibrați psihic). Aceste testări le face firma americană, apoi se duc în Rusia, efectuează un ciclu obligatoriu de pregatire, învață cum să ulilizeze sistemele de supraviețuire ale navei, obligatoriu învață cum să acționeze alături de restul echipajului în caz de avarie și sunt planificați la zbor cu nave rusești într-un echipaj cu alți astronauți experimentați. Achită excursia, profitul se împarte aproximativ egal între firma americană, iar rușii îi trimit în cosmos. 

Sarah Brightman a încheiat un contract în valoare de 52 de milioane de dolari americani pentru a călători în spațiu și chiar s-a pregătit o perioadă la ruși. Dar a avut o reținere când a fost vorba să fie planificată la zbor,  nu a mai zburat, gândindu-se că poate ar fi mai bine să evite riscul unui zbor cosmic și să continue încă mulți ani să încânte omenirea cu glasul ei superb pe Pământ. Cu câteva luni înainte, avusese loc un eșec cu o navă cargo și s-a speriat un pic, dar continuă să fie fascinată și preocupată de domeniul cosmic, alături de soțul ei cu care traiește în California, participând activ la evenimentele internaționale legate de asteroizi, precum Asteroid Day. De asemenea, îi e teamă de asteroizi. Ca orice mare artistă, Sarah Brightman este o fire foarte sensibilă și o fascinează cosmosul, ne cunoaștem bine și ne întâlnim cu plăcere la evenimente cosmice.

Cosmonautul Dumitru-Dorin Prunariu alături de soprana Sarah Brightman în Luxemburg, la Asteroid Day, iunie 2018.

Pentru că tot a venit vorba despre asteroizi, trebuie să vă spun că un mare pasionat de acest domeniu este nimeni altul decât Brian May, chitaristul formației Queen, care este doctor în astrofizică. Este unul dintre fondatorii evenimentului Asteroid Day și unul dintre cei care mi-a semnat diploma de ”prim ambasador al Asteroid Day”, ca urmare a activității mele deosebite în acest domeniu. Prin intermediul meu, ”Asteroid Day” a devenit un eveniment recunoscut la nivel global de Adunarea Generală a ONU. Am avut desigur ocazia să mă întâlnesc și cu Brian May și să discutăm atât despre asteroizi, cât și despre muzică. În liceu am cântat și eu la chitară. 

Referitor la turiști în cosmos, printre ei se află și un american de origine maghiară, Charles Simonyi, miliardar, care a făcut parte din echipa lui Bill Gates la Microsoft și care și-a plătit și a efectuat două zboruri în cosmos. 

Brian May, chitaristul formației Queen, dr. în astrofizică, cu Dumitru și Crina Prunariu la București, în 2016

Turismul cosmic e în plină dezvoltare, de exemplu, compania lui Sir Richard Branson, Virgin Galactic, urmează să trimită turiști la limita spațiului cosmic, într-un zbor balistic.  (Este vorba de un zbor care durează trei ore de la decolare până la aterizare, efectuat cu un avion cosmic, Space Ship Two, lansat de sub burta unui avion special de transport de la cosmodromul privat al Virgin Galactic din Nevada. La altitudinea maximă a zborului de 100 de km deasupra Terrei, stai șapte minute în imponderabilitate, apoi aterizezi tot pe cosmodrom.) Costul este modest față de turiștii care zboară la bordul stațiilor orbitale, fiind doar de 200.000 de dolari americani și are vândute bilete pe trei-patru ani în avans, deși încă nu a început operarea. 

Apoi sunt companii care vor să construiască structuri gonflabile în spațiu, care să fie folosite drept hoteluri. Aici are merite deosebite miliardarul American Robert T. Bigelow. Și Jeff Bezos pregătește turismul cosmic. În orice caz, coada la turismul cosmic este mare.

TG: Ce credeți depre colonizarea planetei Marte?

DP: Se declanșase, la un moment dat, un program de trimitere a oamenilor pe Marte de către o fundație olandeză numită Mars One, iar acea fundație propunea ca oamenii înscriși să fie duși pe Marte, dar să nu mai fie aduși înapoi. Inițial ar fi trebuit trimise pe Marte niște nave automate care să transporte elemente de infrastructură în care să trăiască acei oameni, în care să se producă hrană etc. Totul era foarte nesigur, fundația încheia contracte separate cu diferite alte firme care trebuiau să-și asume întreaga responsabilitate pentru tehnologia folosită și pentru eventualii amatori să devină marțieni. S-a dovedit o cacealma, dar ce este de remarcat e faptul că s-au înscris foarte mulți oameni care și-au plătit dreptul de a participa la o selecție ulterioară. Aducerea în siguranță a oamenilor, indiferent unde ar fi trimiși în cosmos, este o condiție esențială a oricărui zbor cosmic, pentru că este, în primul rând, o problemă de etică. 

Deocamdată n-am avut ocazia să studiem cum se comportă organismul uman într-o gravitație mai mică decât cea de pe Pământ. Spre exemplu, pe Lună aceasta este de șase ori mai mică, iar pe Marte de 2,5 ori mai mică. Cât timp poți să trăiești în aceste condiții? Ce modificări se petrec în organism sub influența unei gravitații diminuate? Știm ce se petrece în imponderabilitate, dar acela este un caz extrem. În mod sigur, sub influența unei gravitații mai mici, oasele se lungesc, pentru că nu mai apasă aceeași greutate a corpului pe ele, se demineralizează și se decalcifiează (în imponderabilitate, procesul se petrece cam de zece ori mai repede decât pe Pământ, iar la revenirea din cosmos cei care au stat timp îndelungat pot suferi fracturi mai din nimic). Organismul este foarte complex și cu niște adaptări și comportamente la diferite medii extraordinare. Probabil că după trei ani de stat pe Marte, ne vom înălța cu câțiva zeci de centimetri, vom deveni mai filiformi, că nici mușchii nu vor avea nevoie să fie atât de solicitați ca pe Terra, și cine știe ce alte modificări, poate ireversibile, vom suferi. Să nu uităm că pe Marte va trebui să trăim în atmosferă artificială, va trebui să producem oxigen la fața locului, iar apa să o topim și să o filtrăm din gheața existentă acolo, mai ales în zona polilor.

Visul lui Elon Musk este să înființeze colonii umane pe Marte pentru a salva o parte din omenire în caz de un cataclism. El susține că, undeva între 40 și 100 de ani de acum încolo, pe Marte vor exista colonii în care vor trăi cam un milion de oameni.

În cadrul Națiunilor Unite, există un grup de lucru care analizează activitățile umane, inclusiv cosmice, din punct de vedere etic. Iar acest grup susține că n-ar trebui să aducem modificări în evoluția unei planete. Marte, chiar dacă a avut vegetație și poate chiar viață odată, un cataclism l-a transformat în ceea ce este acum și intervenția umană ar putea produce niște reacții la nivelul planetei care ar putea să-i schimbe complet soarta. Așa cum noi ne temem să nu aducem vreun virus de pe Lună (primul echipaj care s-a întors de acolo a stat în carantină două săptămâni), dacă noi ducem micro-organisme pe Marte, acelea s-ar putea dezvolta și să producă monștri. Pentru Marte, există conceptul de terraformare, de a transforma planete într-un mediu similar cu cel de pe Pământ, dar studiile spun că oamenii ar fi bine să trăiască în medii închise, pe care să le controleze și care să nu interacționeze cu procesele naturale de pe planetă. Roboții caută demult urme biologice pe suprafața lui Marte, dar cât poate să meargă și un robot? Câțiva zeci de kilometri în jurul zonei în care a aterizat. Să ne imaginăm următorul lucru: să zicem că ne vizitează un robot extraterestru, care merge și el cam pe această distanță, în deșertul Sahara. Ar spune… acest Pământ e plin de nisip, fără urmă de apă și e foarte cald. Poate pe Marte, la Polul Sud sau la Polul Nord, vom găsi altceva. Însă, înainte de 2039, nu prevăd că va ajunge un echipaj pe Marte – desigur, e o cifră care se bazează pe niște analize. 

TG: Credeți că suntem singuri în Univers? Că noi suntem întâmplare sau design?

DP: Indiscutabil, suntem produsul unei evoluții, dar într-un lanț al evoluției ființelor vii pe Pământ, probabil că la noi a mai intervenit ceva ce nu a intervenit la alte animale. Să nu uităm că suntem ființele cu cel mai greu creier dintre mamifere. Suntem singurele ființe care pot gândi abstract. Intuiția mea este că, la un moment dat, a venit o inteligență din exterior și a plantat ceva în plus în noi . Viață sigur există în Univers și în alte părți, ar fi imposibil să nu fie așa, ar fi absurd să credem că noi suntem singurele ființe inteligente care există. Există miliarde de sisteme stelare, și asta numai în galaxia noastră, în care poate există planete cu ființe mult mai evoluate decât noi, care nu poartă războaie, nu se omoară între ele și care au învățat să trăiască în armonie cu Universul. 

TG: Ce credeți despre teoriile conspirației care susțin că omul n-ar fi ajuns, de fapt, pe Lună? 

DP: Unul dintre argumentele care susțin această teorie a conspirației este că steagul plantat pe Lună de astronauții americani flutura, iar pe Lună nu există atmosferă. Steagul american era dintr-o țesătură mai rigidă, fusese rulat la transport și, când a fost prins cu o tijă în partea de sus, în jos i se vedeau onduleurile de la transport, iar asta a creat acea iluzie că ar flutura. Dacă americanii n-ar fi ajuns pe Lună, rușii, care aveau și ei în pregătire un program similar, ar fi fost primii care le-ar fi infirmat victoria.  

Aceste puteri, între care a intrat și China, sunt în continuare în concurență acerbă, acolo unde nu au interese comune. Dacă America investește acum doar în programele cosmice civile cam 18 miliarde de dolari anual, Rusia a rămas la o valoare de aproximativ 5 miliarde de dolari anual, ne mai făcând față concurenței americane, iar China a depășit deja Rusia cu cel puțin un milliard de dolari investiți anual în acest domeniu. Interesul comun al Americii și al Rusiei, după schimbările majore geopolitice din anii 90, a fost să construiască și să exploateze în comun, alături de alte națiuni, Stația Cosmică Internațională (ISS). La bordul ei continuă să fie trimise și să lucreze împreună numeroase echipaje internaționale, iar funcționarea ei este garantată prin contract cel puțin până în anul 2028. Din anul 2011, americanii n-au mai putut folosi naveta lor spațială și, până să-și pună la punct alte sisteme de trimis oameni în cosmos, au plătit rușilor locuri în navele lor cosmice Soiuz, pentru a-și trimite astronauții la bordul ISS. Americanii au învățat rusă, rușii – engleză, se vorbesc ambele limbi la bordul stației orbitale. Un loc încă îi costă pe americani cam 80 de milioane de dolari și o perioadă vor plăti încă acești bani și vor beneficia de locuri în Soiuz până vor fi siguri că noile lor mijloace vor funcționa ireproșabil. Acum, beneficiind de contractul cu Elon Musk, dacă totul va merge bine, NASA va cumpăra servicii de lansare a astronauților de la SpaceX și în viitor și de la Boeing. Astfel, fluxul de cosmonauți și astronauți trimiși la bordul ISS va fi mult mai mare, – europenii având și ei posibilitatea de ”a se lipi” la aceste zboruri.

Domeniul spațial e un domeniu foarte incitant și, în același timp, un domeniu care înghite foarte multe fonduri, de aceea, până acum mai mulți ani, numai guvernele puteau investi în el. Până în 1989, principalul stimulent al dezvoltării activităților spațiale a fost competiția dintre Est și Vest în cadrul Războiului Rece, inițial pentru lansarea rachetelor balistice care să atingă “teritoriile inamice”. Apoi s-a ajuns la tehnologii cosmice. Un prim și cel mai important pas în acest sens a fost lansarea de către ruși în 1957 a primului satelit artificial al Pământului, care i-a alarmat foarte tare pe americani, dându-și seama că acel satelit, ocolind într-o oră și jumătate Pământul, poate să plaseze orice, pe orice teritoriu. Apoi, tot Rusia a lansat în 1961 primul om în spațiul cosmic, de asemenea un mare semnal de alarmă pentru americani, care nu reușeau să țină pasul. Primul american care a făcut un zbor în jurul Pământului a fost în 1962, John Glenn, care a efectuat trei rotații în jurul Pământului, și astfel, în sfârșit, americanii au obținut certitudinea că pot realiza și ei un program consecvent de zbor al omului în spațiul cosmic. Apoi, rușii au lansat prima femeie în spațiul cosmic, în 1963, Valentina Tereshkova. Americanii au făcut asta 20 de ani mai târziu, odată cu plecarea în spațiu a lui Sally Ride. Apoi, în 1965, rușii au efectuat prima ieșire a unui cosmonaut din nava cosmică în spațiul cosmic deschis, Aleksei Leonov, cosmonautul erou care era să-și piardă viața realizând acest lucru, demonstrând o tehnologie în care omul poate să fie protejat doar de costumul lui de scafandru cosmic. Astfel de operațiuni sunt comune acum, se lucrează câte 8-9 ore în Spațiul cosmic, costumul este cu totul altul, mult mai funcțional, dar atunci a fost o aventură întreagă. Dar, imediat după lansarea primului om în spațiul cosmic, președintele John F. Kennedy a gândit o strategie în care să schimbe imaginea Statelor Unite în ochii lumii. În 1958 se înființase NASA (Administrația Națională Aeronautică și Spațială) și, după ce s-a consultat cu specialiștii, a ajuns la concluzia că ar putea, cu cheltuieli enorme, să declanșeze un program de trimitere a omului pe Lună și de readucere a lui înapoi în condiții de siguranță (conform regulilor eticii). Programul Apollo a schimbat atât imaginea SUA în ochii lumi, cât și prioritățile, pentru că rușii au avut și ei un program de om pe Lună, dar n-au reușit niciodată să-l ducă la capăt. Asta pentru că au avut niște probleme cu racheta purtătoare, s-a schimbat conducerea programelor spațiale sovietice (atunci a murit principalul constructor sovietic care ținea în mână atât proiectarea, cât și partea științifică sau construcția de rachete, Serghei Koroliov) și, încet-încet, rușii au rămas mai în urmă. Apoi, americanii au proiectat și lansat în spațiul cosmic o navetă care a rezistat 25 de ani, deci un vehicul recuparabil.

Familia Prunariu în perioada de pregătire pentru zborul cosmic în Orașelul Stelar, 1981

S-a dorit ca acest proiect să fie foarte eficient din punct de vedere financiar (ceea ce nu s-a întâmplat. Naveta, pentru a fi eficientă, ar fi trebuit să efectueze cam 50 de zboruri pe an, și nu au fost efectuate mai mult de cinci). După aceea, americanii au declanșat un nou program de om pe Lună, programul Artemis, care este în plină desfășurare din punct de vedere al finalizării structurii navei cosmice, a rachetei purtătoare, a proiectării unei stații orbitale circumlunare. Ca urmare a acestui joc de putere, care continuă și astăzi, oamenirea a căpătat cunoaștere, încredere în viitor, dar și o nouă viziune asupra planetei pe care o numim casa noastră, a tuturor.

Citește și:

Jack Dorsey, CEO-ul Twitter: ”Sunt foarte fericit că-mi fac timp doar pentru mine”

Chip Bergh, președintele Levi Strauss: „Nu există eșecuri, doar lecții”

S-ar putea să-ți placă și…

OAMENI THRIVE//

7 lecții de viață pe care le putem învăța de la Malala Yousafzai

SELF-IMPROVEMENT//

Ce să întrebi în loc de „Ce mai faci?”

Foto: Sabina Ghiormescu
OAMENI THRIVE//

Gáspár György: ”Cred în iubire și în vindecare”

Înscrie-te pentru a primi newsletter-ul

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.