În următoarele 5 minute vei afla:

– Care sunt comportamentele care pot semnala depresia la adolescenți.
– De ce sunt aceștia ei mai pregătiți decât noi să se adapteze la distanțarea socială.


Diana Stănculeanu, psiholog și psihoterapeut, ne explică de ce este puțin probabil să-i vedem că-și predau singuri lecțiile de la școală și că, probabil, în aceste momente adolescenții noștri învață lecții mai importante decât teoremele de la matematică. Să fie, oare, această criză șansa lor de a scăpa de eticheta de ”generația fulg de nea” și șansa noastră, a părinților, să le înlesnim o lecție despre reziliență? Poate că da, cu condiția să le menținem echilibrul emoțional și să fim atenți dacă în comportamentul adolescenților noștri apar modificări cu adevărat îngrijorătoare. Puternici și fragili deopotrivă, nici copii, nici adulți, adolescenții traversează o perioadă deloc comodă a vieții, însă atât de necesară pentru maturitatea care se anunță timid.

Thrive Global: Care sunt consecințele distanțării sociale la vârsta la care grupul de apartenență este vital?

Diana Stănculeanu: Adolescența este vârsta în care nevoia de socializare dincolo de ușa casei, alături de copiii de aceeași vârstă, iar socializarea este esențială pentru dezvoltarea identității adolescentului, a personalității sale, pentru consolidarea locului în grupul de prieteni și pentru exersarea relațiilor sociale complexe. Până acum câteva săptămâni însă, noi, adulții părinți, asistam cu o oarecare îngrijorare la felul accelerat și intens în care tot mai mulți adolescenți păreau să-și mute întreaga viață în digital: se jucau în rețea, se ”dădeau” non-stop pe rețele de socializare sau se organizau în grupuri școlare pe Whatsapp. Unii își începeau carierele de vloggeri/youtuberi, chiar și dating-ul se mutase în online. Iată că am ajuns să trăim momentul în care toate acestea îi fac pe adolescenți să fie în acest moment probabil cei mai pregătiți indivizi pentru a-și circumscrie aproape întreaga existență spațiului casei. Firește că lipsa socializării directe în parcuri, cafenele, cluburi, școli va aduce o doză semnificativă de frustrare – așa cum a adus de altfel și în viețile noastre adulte. Adolescenții însă, deîndată ce vor internaliza imperativul carantinei, vor fi mult mai echipați decât noi, adulții, sau frații lor mai mici, copii preșcolari și școlari din clasele primare, să consolideze apartenența la o comunitate digitală.    

TG: Ce semne ne pot atrage atenția că adolescentul izolat suferă, că este deprimat? Cum îl sprijinim?

DS: Situația actuală aduce suplimentar numeroase riscuri pentru suferința emoțională, însă nu restructurează felul în care se manifestă disconfortul emoțional. Așadar, vom fi atenți la aceleași semne care ne-ar fi îngrijorat și înainte de COVID-19, interpretându-le însă în contextul de viață al adolescenților. Este important să ne reamintim că adolescența nu este cea mai senină dintre vârste și mulți dintre indicatorii pe care îi voi enumera în rândurile de mai jos vor fi foarte ușor de recunoscut de către unii părinții, care vor spune, poate: ”păi copilul meu este așa tot timpul”. Tocmai de aceea vom fi atenți la intensitatea, frecvența, durata, accentuarea trăirilor și ale comportamentelor de risc. Astfel, câteva dintre semnalele de natură să ne îngrijoreze vizează:

Modificări semnificative și nejustificate ale rutinelor de hrană și somn (mănâncă prea mult/ puțin, în orice caz diferit față de cum o făcea în urmă cu 2-3 săptămâni; insomnie noaptea, hipersomnie ziua – și nu pentru că s-a jucat toată noaptea la PC);

Schimbarea bruscă și nejustificată a stării emoționale (acum este vesel, în cinci minute extrem de iritat, apoi trist pentru ca două ore mai târziu să fie din nou exuberant);

Renunțarea la activități care odinioară îi făcea plăcere (o renunțare stabilă, nu punctuală, datorită plictiselii unei zile);

Stări emoționale stabile, prelungite de îngrijorare, tristețe, neliniște, panică, disperare;

Renunțarea la igiena personală și refuzul de a purta haine curate sau altele decât pijamalele;

Izolarea în camera proprie, nejustificată de un comportament productiv/ funcțional, însoțit de o emoție plăcută (ex. joacă în rețea, ascultat muzică, citit etc.). Ne vor îngrijora cu precădere statul în vârful patului cu jaluzelele trase, pentru a împiedica pătrunderea luminii naturale);

Plâns facil;

– Iritare, furie, agitație constantă, opoziționism în legătură cu orice;

Verbalizări explicite ale suferinței (copilul meu îmi spune în cuvinte că se simte foarte rău).

Niciunul dintre aceste semnale, luate separat, punctual, contextual, nu este de natură să ne comunice un risc major. O constelație stabilă însă ne spune că adolescentul nostru trece printr-o perioadă prelungită de suferință și are nevoie de ajutor. Din partea noastră, a prietenilor lui, sau a unui profesionist. În oricare dintre situații ne aflăm, acționăm – îi comunicăm personal îngrijorarea și disponibilitatea (”Văd că nu ești bine, sunt aici pentru tine, spune-mi ce pot să fac!”); sau abordăm direct un prieten foarte bun de-al adolescentului (”Uite, eu sunt îngrijorat/ă, tu ai observat ceva? Ți-a spus ceva? Știi ce se întâmplă cu el/ ea?”) sau accesăm direct ajutorul de specialitate. Din fericire, în acest moment există numeroase resurse de consiliere/ terapie disponibile online, așadar nu este nevoie să așteptăm să treacă perioada de carantină pentru abordarea unui profesionist în sănătatea mentală a copilului și adolescentului. 

TG: Cum crezi că va modela caracterul unui adolescent această criză de amploare prin care trecem? E clar că noi, părinții, vom vedea lucrurile diferit. Lor le va schimba setup-ul mental? Valorile? Fricile pe care le vor duce în spate la maturitate?

DS: N-am un răspuns sigur pentru această întrebare. Istoria ne arată că perioadele de mare încercare ale umanității au generat progres semnificativ, reziliență extraordinară, mobilizare și reașezare a umanității pe baze superioare celor anterioare. Am o foarte mare încredere în flexibilitatea, reziliența și puterea de adaptare a generației actuale de adolescenți. Ei au primit, poate prematur și pe alocuri pe nedrept, eticheta generației ”fulgilor de nea”, ca metaforă pentru toleranța lor foarte mică la frustrare și disconfort. Probabil că această fragilitate aparentă ni se datorează și nouă – disperați să-i creștem altfel decât am fost noi crescuți. Poate am exagerat cu eliminarea fiecărui motiv de disconfort emoțional, uitând că pentru a învăța să gestioneze sănătos emoții complicate, întâi au nevoie să le trăiască. Ne-am concentrat pe a le satisface dorințele, în loc să fim atenți la nevoile cu adevărat importante. 

Dacă această situație de criză se va prelungi și va reașeza lumea, așa cum se spune acum, adolescenții noștri vor avea ocazia să învețe, iar noi ocazia să ne reamintim câte ceva despre răbdare, compasiune și solidaritate, toleranță la incertitudine, lucrurile cu adevărat importante în viață (sunt doar câteva, fiecare și le știe!), recunoștință pentru ceea ce avem deja în viață, acceptarea faptului că tot ceea ce avem garantat este momentul prezent, înțelepciunea de a ne bucura de acest moment, speranță și încredere, (re)conectarea cu sine.

Aș zice că, după o lungă perioadă de nonvaloare, acestea nu ar fi chiar cele mai rele opțiuni.   

TG: Care sunt cele mai bune metode de a reuși să comunicăm cu ei? Într-un dialog, de exemplu, ce să evităm, ce să încurajăm, când să tăcem?

DS: Aș menționa aici doar câteva dintre recomandările pe care le fac în general familiilor în care sunt adolescenți, independent de situația de criză:

Conectare și redirecționare. Vor fi supărați, iritați, nerăbdători și vor avea nevoie să ne conectăm întâi emoțional, de la emisfera dreaptă la emisfera dreaptă. Abia după ce și-au recăpătat controlul și sunt din nou receptivi, putem introduce regulile, lecțiile și disciplina din partea rațională a creierului nostru. 

Reflectarea sentimentelor. Este esențial să nu le vorbim de sus, ci să-i protejăm. Deși au crescut, adolescenții au încă nevoia ca noi să fim buni, blânzi și înțelepți. Să le arătăm respect vorbindu-le clar, curat, direct, privindu-i în ochi, recunoscându-le sentimentele și acceptând că nu vor fi de acord cu noi și logica noastră parentală. 

Verbalizarea trăirilor. Îi ajutăm să-și pună nemulțumirile în cuvinte, într-o poveste spusă în ritmul lor. Pentru asta, le punem întrebări cu o curiozitate inocentă, fără ipoteze prealabile și fără faimoasa replică ”ți-am spus eu!” la sfârșit. În special în momente dureroase, este important ca ei să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat. Dar nu-i putem obliga să facă acest lucru. Putem doar să avem răbdare, să fim prezenți și să le permitem să vorbească atunci când ei sunt pregătiți. Iar dacă nu vor fi niciodată pregătiți să o facă cu noi, să ne înghițim suferința și egoul de părinți detronați și să sugerăm un jurnal sau un prieten.  

TG: Cum îi convingem să învețe, să se îngrijească, să rămână ancorați la învățătură, când totul e atât de explodat în vechea rutină?

DS: Înainte de a începe un demers de ”convingere” a adolescentului, să ne uităm întâi la mobilizarea mediului școlar. Se vorbește mult acum despre mutarea educației în mediul online și este adevărat că avem exemple de școli și cadre didactice care fac o treabă extraordinară și au transferat grațios, coerent și mai ales eficient activitatea educațională în mediul online. Sunt excepții, din păcate. 

În probabil majoritatea situațiilor, vorbim de tentative timide, lipsite de consistență și coerență. Reticența unei părți semnificative a cadrelor didactice la digitalizarea învățământului este o realitate. Faptul că transmit o temă, o fișă de lucru sau o listă de probleme/ lecturi pe mail nu înseamnă că fac educație adaptată secolului XXI și generației de copii digitali. Este foarte complicat să-i ceri unui adolescent mobilizare, disciplină și autonomie în studiu, când adulții din viața lui, responsabili și plătiți să faciliteze acest lucru, au eșuat lamentabil.

Am stat de vorbă zilele acestea cu multe familii în care școala a asigurat firesc și eficient trecerea în online – în niciuna dintre aceste familii nu am întâlnit comportamente de rezistență și refuz din partea copiilor, în raport cu activitățile educaționale. Pentru cea de-a doua situație, în care școala nu și-a făcut partea de treabă, nouă, părinților, ne rămân la îndemână variantele de educație in/nonformală: tururi virtuale de muzee, documentare științifice, lecturi interesante, filme bazate pe fapte reale, activități educaționale online puse la dispoziție gratuit în această perioadă de către numeroase instituții educaționale prestigioase etc. Nu ne putem, însă, aștepta realist ca adolescentul nostru să-și ia singur manualul, să-și ”predea” ceva teoreme, niște gramatică și un lanț muntos, să-și dea temă și să o și rezolve.    

Diana Stănculeanu este psihoterapeut și expert național în sănătate mintală. Colaborează cu mai multe ONG-uri naționale pe strategii de promovare și intervenție în psihologia și psihoterapia familiei. Este formator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie și autor al platformei paginadepsihologie.ro.

Citește și: 

Diana Stănculeanu, psiholog: ”Dacă ajung să mă cert cu adolescentul pe ordinea din cameră, normalitatea este restaurată!”

Ce să facem pentru sănătatea emoțională a copiilor noștri în perioada de izolare? 

Author(s)

  • Ruxandra Rusan

    Jurnalist, editorialist Thrive Global România

    Ruxandra Rusan a lucrat în presa scrisă, radio, televiziune și, mai nou, în online. Este practician NLP și pasionată de psihologie. A avut ocazia să intervieveze personalități din diferite domenii și să învețe de la fiecare câte ceva. Crede că fiecare încercare prin care trecem ne ajută să ne vindecăm de ceva care ne apasă sufletul. Este și mama unui adolescent, iar asta vine cu un proces interesant de redefinire.