În următoarele 6 minute vei afla:
– Cum să-ți îmbrățișezi copilul interior.
– Cum să spui STOP traumei transgeneraționale.
Am fost un copil norocos, n-am luat multă bătaie, ca dovadă îmi amintesc limpede momentele în care s-a întâmplat, totuși, să fiu lovită de ai mei. Senzația de șoc, de neîncredere, de mândrie rănită. Nu durerea fizică era cea care mă bloca, ci percepția bruscă a propriei vulnerabilități. Îmi amintesc, din rarele episoade, cât de tare usturau ochii pe care-i forțam să nu verse nicio lacrimă.
Aveam și prieteni care încasau bătaie constant. Îi știam pentru că, într-un oraș mic, cu blocuri de patru etaje, cam toată lumea știe ce se petrece în casa vecinilor. Erau copiii cei mai pricepuți să disimuleze ce simt atât în fața noastră, a celorlalți (o bravadă care minimiza durerea), dar și în fața părinților lor. Abia acum realizez că în acea bravadă nu era doar dorința lor de a părea puternici, ci și de a scuza comportamentul abuziv al părintelui agresor. Pentru că, până la urmă, toți copiii tind să-și protejeze părinții și mecanismul cel mai simplu este cel de asumare: ”E vina mea că n-am fost cuminte”.
Ce a produs izolarea în spatele ușilor închise
Pentru unii copii, închiderea școlilor a fost sinonimă cu o vacanța neașteptată. Pentru alții, a însemnat expunerea la o atmosferă încărcată de griji și anxietate. Între toate necunoscutele cu care avem de-a face, cred că putem să cădem de acord că un lucru rămâne limpede ca lumina zilei: niciun părinte nu-și propune să frângă aripile copilului său.
Și totuși, realitatea ne arată că în perioada de izolare a crescut numărul de cazuri de violență domestică îndreptate asupra femeilor (victimele invizibile ale pandemiei), iar UNICEF avertizeazează că și copiii ”sunt expuși unui risc crescut de abuz, neglijare, exploatare și violență, pe fondul intensificării măsurilor de izolare în contextul COVID-19”. Starea de insecuritate, timpul semnificativ crescut pe care îl petrecem alături de copii și nevoia de a combina în același spațiu activitatea noastră profesională, școala, nevoile de zi cu zi au dus la un cumul de factori care ne predispun la reacții regretabile.
Ce înseamnă violența împotriva copiilor
Violența poate fi de mai multe forme: emoţională, fizică, sexuală și, una al cărei impact este des desconsiderat, neglijarea. Acestea nu se exclud, ba din contră, de multe ori ajung să decurgă unele din altele, chiar dacă figura agresorului se va schimba în timp. De exemplu, un copil neglijat sau abuzat fizic în copilărie de către părinți este mai des expus la posibilitatea de repunere în scenă a acestei situații de victimizare cu alți colegi, străini sau chiar parteneri, pentru că nu va avea o percepție sănătoasă asupra relaționării empatice și pline de respect. Sau va alege cealaltă strategie inconștientă specifică traumei: se va identifica cu agresorul și va deveni el cel care va domina alte persoane prin forță fizică, manipulare emoțională sau abuz sexual.
Georgiana Roșculeț, psihoterapeut, ne ajută să punem în cuvinte ce presupune abuzul fizic împotriva copiilor în contextul prezentat. ”În primul rând, acesta face referire la vătămarea corporală intenționată a copilului de către un adult și poate să fie un incident singular sau o practică repetată. Efectele sunt cu atât mai mari atunci când cel care agresează copilul este o persoană care se află în relație apropiată de încredere cu copilul și în acest caz apare această dedublare, în care cel care ar trebui să fie mai mare și să-l protejeze, devine, în fapt, cel care îi provoacă suferință”.
Ne ferim de cuvântul abuz și traumă și asta ne face și mai vulnerabili
”Este o provocare să extragem în câteva rânduri complexitatea dinamicilor relaționale care se ascund în spatele violenței în cadrul familiei. În plus, în scenariul cultural este considerat nepotrivit, rușinos, nefiresc să discuți despre ce este dificil, așa că multe dintre realitățile de dincolo de ușa fiecărei familii rămân ascunse și victimele nu au nicio șansă la ajutorul care li se cuvine. De prea multe ori, de fapt, aceste abuzuri au loc în proximitatea noastră sau, poate, chiar în propriile noastre case. Evităm să le numim așa, pentru că s-au întâmplat așa de des în generațiile trecute sau chiar și acum și astfel am ajuns să ne deformăm percepția și să credem că așa e firesc. Nu este și nu a fost vreodată natural să alterăm viața și integritatea fizică sau emoțională a altei ființe și să abuzăm de forța pe care o avem”, completează Georgiana.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Când un părinte lovește copilul (iar celebra ”palmă la fund” face parte din seria de abuzuri, chiar dacă poate părea un simplu debușeu), accesează mecanisme pe care le-a internalizat din propria copilărie. Pentru generația anterioară, bătaia era o metodă acceptabilă de educație, cu efect imediat. Un copil lovit răspunde imediat la frica de durere fizică și emoțională. Dar dacă analizăm îndeaproape ce anume determină un copil să înceteze un comportament neplăcut când ia o palmă, remarcăm că efectul de moment vine cu repercusiuni pe care acesta le va resimți pe termen lung asupra modului în care el își va trăi viața. Pentru a putea face față situației, el trebuie să „amorțească” părți din el ca să nu mai simtă frica (de cel „mai mare, cu mai multă forță” și în teritoriul căruia se află), neputința (de a se apăra fizic sau de a pleca din situația de abuz), furia (de nedreptatea de a nu putea fi un raport de forțe egale) și neîncrederea (oricând cel care ar trebui să îl susțină ar putea să-l ”trădeze” și să-l lovească din nou).
Cuvintele au efect devastator
Violența fizică este mai simplu de ținut în frâu și de pus la zid. Când lovești cu palma, gestul arată că n-ai reușit să-ți conții propriile emoții și că le-ai materializat așa cum ai învățat, probabil, în propria ta copilărie.
Copiii sunt șansa noastră să devenim mai buni și să cernem moștenirile sănătoase de cele traumatizante.
Pe de altă parte, cuvintele sunt o metodă punitivă cu efect devastator. Pentru un copil vulnerabil care se raportează la lume prin filtrul percepției propriului părinte asupra sa (”sunt, în primul rând, așa cum mă văd părinții mei”), o remarcă jignitoare doare la fel de mult ca o palmă la fund. Abuzul emoţional constă în expunerea repetată a copilului la situaţii al căror impact emoţional depăşeşte capacitatea sa de integrare psihologică. Abuzul emoţional vine din partea unui adult în relaţie de încredere, răspundere sau putere cu copilul. Umilirea verbală, intimidarea, ameninţările, ridiculizarea sau respingerea nu fac parte din arsenalul care ne ajută să educăm copiii. Ne permit să-i manipulăm și să-i intimidăm, iar traiectoria de viitor adult va păstra reziduurile acestor tipare comportamentale.
Cine și-ar dori ca propriul copil să devină un adult- abuzator sau un adult etern blocat în comportamente de eschivă? Ori de câte ori numim un copil “prost”, “leneș”, “incapabil” nu facem decât să îl setăm pentru insucces. Imaginează-ți aceste cuvinte scrise pe etichete mari și lipite de fruntea copilului tău. Cum te-ai simți să-l trimiți așa în lume? În schimb, încrederea pe care o transmitem copiilor când îi susținem și îi încurajăm, în special în momentele lor de neputință, au un dublu efect pozitiv: setează bazele unei relații de încredere cu părintele și cultivă stima de sine a copilului.
Primele repere în viață sunt părinții, starea lor interioară și relaționarea dintre ei
Georgiana Roșculeț explică: ”Atmosfera noastră interioară este șlefuită de mediul în care am trăit în primii ani. Pe baza acestor percepții „capturate” corporal de micuț se formează o serie de tipare care se vor transforma în comportament. Altfel spus, aceasta este baza pentru deciziile (inconștiente) care determină ce credem despre noi înșine, despre ceilalți și despre viață, iar ghizii sunt părinții și cei apropiați.
Dacă în această fragedă modelare apar abuzuri de natură fizică, emoțională, sexuală sau neglijare (fie că cel mic este victima directă sau este martor la aceste situații între alți membri ai familiei), copilul practic nu are format un sistem de apărare care să filtreze ce primește și astfel va interioriza o profundă experiență internă în care se simte respins, nesigur, neputincios, temător, furios sau nedemn de a fi în viață sau apreciat de ceilalți”.
Aceste aspecte ale copilul care am fost rămân parte din psihicul nostru. Pentru ele, timpul a stat în loc și uneori, când trecem printr-o situație care într-un anumit fel amintește de o scenă din trecut, erup ca un vulcan și ies din nou la suprafață. Privit superficial, este posibil să simțim multă supărare, vină, rușine, că ies în momente nepotrivite sau ne „fac” să avem un comportament nedorit, în ciuda a ceea ce știm și cunoaștem. Privite în sens mai larg, de fapt, atunci când ies, copilul care am fost se cere a fi văzut și are nevoie de înțelegere și acceptare.
Deși diverse forme și intensități de abuz pot fi startul pentru multe persoane, cu toții avem șansa să ne rescriem scenariul vieții. Astfel găsim căile cele mai potrivite pentru noi ca să îngrijim copilul care am fost și să-i oferim ce are nevoie ca să simtă că a supraviețuit și acum este în siguranță, protejat și iubit de instanța adultului care suntem acum.
Trauma transgenerațională are nevoie de eroi care spun STOP tiparului
Din nefericire, abuzul părinților, care nu a fost procesat și integrat, invită la abuz al generației următoare până când cineva va reuși să-și asume trauma ce vine la pachet cu lovirea fizică, manipularea emoțională sau neglijarea pe care a suferit-o în copilărie și să spună „Stop! Eu nu dau asta mai departe!”. Georgiana Rocșuleț pune accent pe o perspectivă de luat în calcul: ”Pentru copilul care a fost abuzat și care a deprins între timp multe mecanisme de apărare, e un mare act de curaj și conștiență să recunoască faptul că i-a fost într-adevăr greu și că istoria sa de viață a lăsat urme adânci care devin cauza pentru care ei nu pot avea reală încredere în alți oameni. Această profundă recunoaștere va declanșa o mare avalanșă de furie și va descătușa multă tristețe dospită și frică încremenită de timp. Treptat, cu suportul de care fiecare are nevoie, va putea elibera un torent de energie vitală care-l va sprijini în procesul de vindecare și descoperire a unui sine mai autentic, integrat. În plus, un mare beneficiu care va da șansa unei profunde stări de liniște interioară va fi faptul că, la un moment dat, pot întregi imaginea asupra propriilor părinți și vor realiza că aceștia au făcut tot ce au putut mai bine în acel moment, având propriile lor experiențe de viață traumatizante, un anumit context și un anumit climat în familie.
Pentru o evoluție la toate nivelurile ființei: fizic, mental, emoțional și spiritual avem nevoie să simțim visceral permisiunea celor apropiați de a exista”.
MICROPAȘII PENTRU A ELIMINA VIOLENȚA DIN FAMILIE
Cu o experiență de peste zece ani în lucrul cu copiii, Georgiana Roșculeț trasează micropașii meniți să ne ajute să construim o relație sănătoasă cu copiii.
Informează-te cu real interes și deschidere despre abuz și traumă
E firesc ca, atunci când ne e greu, să ne închidem pentru a nu mai simți durerea. Închiderea se poate transforma, cu timpul, în amorțire emoțională, apoi în incapacitate de gândire liberă și simțire plenară, apoi în lipsă de vitalitate sau agitație și, pe termen lung, în unele afecțiuni fizice și boli. Totul este un proces, o escaladare a ceea ce la început a fost o strategie creativă, cea mai bună pe care a găsit-o copilul care am fost. Dacă aceasta a funcționat, am învățat că ne ajută să supraviețuim și a devenit o portiță bună de ieșire din situații similare.
Treptat, e posibil să dispară cu totul din amintiri sau să devină subiect de amuzament bătăile din copilărie, însă asta este o formă subtilă de trădare a copilului care ai fost. Merită să acorzi timp informării din abordări recente, mult mai empatice, și holistice asupra efectelor psihologice pe termen lung ale abuzului asupra copilului.
Creează un spațiu în care te simți în siguranță pentru a reflecta asupra primilor ani din viața ta
Acum ești adult și poți alege altfel pentru tine. Oferă-ți timp și spațiu de reflecție și deschide-te să accesezi amintirile impregnate în trupul tău. Treptat, poți accesa mai multă bunăvoință față de tine și astfel vei putea să-ți dai voie să simți ceea ce poate a pierit din radarul tău emoțional. Este o impresie frecventă dar foarte eronată să credem că ceea ce s-a întâmplat în copilărie este capitol închis care ține de trecut. De fapt, rămâne extrem de viu în felul în care ne trăim experiența în propriul corp.
Vei descoperi că această negare a durerii și suferinței a devenit acum sabotorul tău și, din acest motiv, este posibil să reacționezi mult mai des altfel decât ți-ai dori.
Revizitează-ți copilul interior
În instanțele noastre interioare, copilul care am fost continuă să trăiască în toate formele lui de expresie. Cu cât devii mai interesat să-l recunoști, cu atât se vor dezvălui mai multe daruri. Fiind acum adultul de care el avea nevoie să-l vadă, să-l asculte, să-l îmbrățișeze, să-l ghideze sau cu care să se răfuiască să-și simtă puterea, cu atât eliberezi treptat toată tensiunea pe care a acumulat-o, toată lipsa de încredere și vigilența care l-a protejat și poți elibera energia vitală ce stă sub aceste mecanisme care încă își fac cursul prin viața ta prezentă în feluri diferite. Cu cât stai mai mult cu aceste părți din tine, cu atât vei simți mai mult pofta de viață, creativitatea, uimirea, dorința de conectare cu ceilalți și de manifestare mai autentică a ta.
Oferă-ți cadoul de a primi oameni de încredere în acest proces
Stresul și trauma ne invită să pierdem încrederea în sine, în ceilalți și în viață. Acest sentiment de izolare agravează și mai mult deconectarea de ființa noastră profundă și astfel apare suferința la atât de multe niveluri, transformând un potențial de viață trăită din plin într-o cursă pentru supraviețuire. Este nevoie de mult curaj să decidem ca, la un moment dat, să oprim ciclul și să cerem sprijin.
Oferă-i copilul tău șansa de a fi împreună cu tine și de a fi liber
Pentru mulți părinți care au trecut prin traume, este dificil să nu-și vadă copiii ca fiind proprietatea lor. Cei mici au propriile lor gânduri, emoții, preferințe, idealuri și drumuri în viață. Cu cât este vindecat mai mult trecutul, cu atât mai clar se relevă faptul că, deși aceste ființe în corpuri mici au venit prin ei și i-au ales ca părinți, ei sunt ai Vieții și vor trăi într-o lume diferită de cea în care au copilărit părinții lor. În relaționarea cu copilul, cel mai valoros este momentul prezent și din interacțiunea cu tine el învață să fie. Cu cât tu îți dai voie să fii mai autentic și să te cunoască la un nivel mai profund, cu atât îi oferi și lui libertatea de a se cunoaște.
Georgiana Roșculeț dezvoltă programe create în beneficiul copiilor și părinților de peste 10 ani. Rolurile de coordonator de proiecte educaţionale naţionale şi europene, formator şi psihoterapeut îi oferă o viziune complexă asupra dinamicilor de familie și de grup, care stimulează sau inhibă învăţarea și evoluția individuală, comunicarea relaţională şi transformarea sistemică.
Citește și:
Cum îți ajuți copilul să gestioneze stresul în această perioadă, în funcție de vârstă
Cum e afectat creierul copiilor de timpul petrecut în fața ecranelor?