SELF-IMPROVEMENT//

Cum să crești un copil echilibrat

Mai presus de a fi părinți de fete sau de băieți, suntem părinți de oameni. Iar privilegiul de a-i crește vine cu provocări și satisfacții.


În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce să lași copilul să își lege singur șireturile, oricât ar dura
– Cum să ignori șosetele desperecheate de sub patul adolescentului  


Sunt mama unui băiat de 13 ani și a unui viitor bărbat căruia, ca orice mamă, îi doresc din tot sufletul o viață frumoasă. Am parcurs etapele firești din creșterea lui. Am fost pusă pe piedestalul clasic al declarațiilor care îți înmoaie inima: “Ești cea mai frumoasă din lume”, “Ești prințesa mea” etc. Apoi am fost invitată politicos să cobor de pe piedestal pentru a face loc unor colege de clasă. În tot acest periplu clasic, dar totuși emoționat, am căutat să nu uit nicio clipă că băiețelul meu cu ochi verzi se va transforma la un moment dat în bărbat, și că este responsabilitatea mea și a tatălui său să îi permitem, în primul rând, să devină un om în care să poți avea încredere, pe care să îl poți iubi și alături de care să poți construi. 

Societatea a împărțit rolurile sexelor în șabloane care acum, în 2020, par extraordinar de prăfuite. Și pe care, mai mult sau mai puțin conștient, continuăm să le proliferam într-un mod involuntar sau complet asumat. Fetele sunt prințese sensibile, băieții sunt luptători curajoși. Și realitatea din casele din România ne arată că, în continuare, băieții sunt sortiți unei vieți lipsite de emoții (dar atât de pline de greutăți!), în timp ce fetele sunt hărăzite unui destin suav (dar încărcat de sacrificiu de sine). Paradoxal, nu? Poate că o gândire croită pe astfel de șabloane funcționa în trecut, însă pe măsură ce evoluăm spre o nouă realitate, diferențele de gen sunt tot mai puțin încastrate în tipare clare, iar revoluția pe care o aduce această transformare este magnifică! Eliberarea de “rozul e pentru fete” și “bleul e pentru băieți” ne face să vedem lucrurile mai clar ca niciodată. Suntem, în primul rînd, oameni. Liberi să devenim ce ne dorim să fim, să arătăm ce simțim, să fim vulnerabili sau puternici, să ne împlinim destinul mai presus de cromozomii x sau y de la care ne începe povestea. Odată ce eliberăm băieții de obligația de a nu plânge pentru că sunt puternici, îi pregătim pentru o viață emoțională echilibrată. Psihologul Michael Thompson semnează, alături de jurnalista Teresa Barker, un volum senzațional despre dezvoltarea băieților de la naștere, la 18 ani. Masculinitatea se definește în mod natural, iar etapele de tranziție din dezvoltarea emoțională a unui băiat curg firesc. Ceea ce putem face noi, părinții, este să nu încărcăm bagajul cu care aceștia pornesc în căutarea sinelui cu șabloane prăfuite și mesaje toxice. Iată, așadar, ce am învățat în cei 13 ani (și jumătate) de când îl pregătesc și educ pe fiul meu pentru a deveni un adult echilibrat. 

Oferă-i încrederea că poate să facă orice

Îmi amintesc că eram în parc pe când băiatul meu avea șase ani. Cu noi, venise la plimbare o prietenă bună alături de bebelușul ei de doar trei luni. Era obosită, ca orice proaspăt părinte și lipsa de somn îi acutiza acea panică care îi cuprinde adesea pe părinții la început de drum (și cu care, probabil, sunt nevoiți să trăiască toată viața: prima zi la grădiniță, primul dinte căzut, prima teză… viața unui copil e atât de plină de prime dăți!). Bun, bebelușul adoarme în cărucior, băiatul meu se joacă liniștit, stăm pe bancă, e plăcut, vrăbiile ciripesc nebune, viața e frumoasă. Un șir de adolescenți gălăgioși pe role trece pe lângă noi și, implicit, pe lângă cărucior, iar bebelușul se trezește și începe să plângă de mama focului. Prietena mea mai are puțin și începe să plângă și ea, de frustrare și de oboseală, moment în care copilul meu se oferă să plimbe căruciorul pe alee pentru ca bebe să adoarmă la loc. Schema funcționează, iar noi îl privim galeș și nu putem să nu se gândim că va deveni, cândva, un tată excelent. În acel moment, bunica de pe banca de lângă noi ne atrage prompt atenția că băiatul n-ar trebui să împingă căruciorul, că doar e băiat. Îmi imaginez cu tristețe că, probabil, ea însăși a crescut cu acest model patern, apoi l-a dus mai departe în propria sa familie. De ce am privi bărbații ca pe niște ființe incapabile să ofere confort, sprijin emoțional și grijă? Sunt cât se poate de capabili, iar când le permitem să iasă din aceste stereotipii obositoare de gen, le îmbogățim existența cu trăiri autentice și abilități de comunicare sănătoase, după cum arată un studiu publicat de Journal of Adolescent Health.

Încurajează-l să-și exprime emoțiile

Băieții au la fel de multă nevoie ca fetele să exprime ceea ce simt și să nu fie judecați pentru asta. “E rușinos să plângi, ești băiat!” Vă sună familar? Mie da, pentru că am auzit cuvintele acestea prea des. Fetele sunt vulnerabile, băieții sunt puternici. Toate aceste etichete influențează modul în care copiii noștri cresc și îi pot modela să devină ceva ce nu sunt. Cunosc femei mai puternice, mai rezistente și mai capabile să facă față stresului decât bărbații de lângă ele, iar ei nevoiți să mimeze o perpetuă reziliență, se închid în ei ca să nu-și trădeze vulnerabilitatea. Dar exact acest echilibru de forță și vulnerabilitate ne transformă în oameni, mai presus de femei sau bărbați. Părinții care aleg să își vadă băieții, în primul rând, ca viitori oameni le oferă șansa extraordinară de a deveni, într-o relație, nu doar soți sau iubiți, ci parteneri. 

Funcționați ca o echipă

Copiii fac ce văd în jur. Aceasta o realitate care ne poate frustra atunci când nu oferim un bun exemplu și ne poate spirjini atunci când noi înșine ajungem să fim așa cum ne dorim. Suntem modelele de comportament pe care copiii noștri le internalizează. Și felul în care ne raportăm noi la relație, la carieră sau la treburile domestice le stabilesc modelul. Chiar și adulții care se revoltă împotriva modelului lor parental și decid să se comporte diferit pornesc de la un anti-model. Deci, involuntar, cuprind modelul și decid să facă opusul. Fiecare membru al familiei participă cu ceva în treburile domestice, iar rolurile se stabilesc de comun acord, în funcție de preferințe, abilități și de timp. Funcționăm împreună pentru că ne iubim, iar sarcinile ni le asumăm împreună, ca o echipă. Maria Montessori, medic și pedagog italian, a explicat foarte bine în ce mod ne putem ajuta copiii să crească încrezători în sine și autonomi: oferindu-le sarcini pe măsura vârstei. Vă promit că un băiat care știe să gătească sau să își pună hainele curate la loc în dulap va deveni un bărbat care are toate șansele să fie un partener iubit și prețuit. În plus, disciplina de a avea grijă de propria persoană ne face să ne simțim mult mai puternici, într-un sens sănătos, pe când gândul că nevoile noastre trebuie să fie îndeplinite de altcineva sunt toxice.

Nu te transforma în menajeră

Am fost tentată să cad în această capcană, în mod diferit, la diferite vârste ale băiatului meu. Când era mic, pentru că îmi era drag să îl răsfăț. Când a mai crescut, pentru că mergeau mai repede lucrurile (de exemplu, încălțatul înainte de a merge la grădiniță). Pentru că eram mereu pe grabă, iar când copilul începea să se încalțe cu mișcări încete și nesigure, era tentant să îl ajut (ar fi durat câteva secunde, în timp ce lui i-ar fi luat, poate, două minute). Și minutele contează când te grăbești. Apoi, când au început anii adolescenței și camera lui arăta (încă arată) ca un front de război, cu șosete aruncate pe jos, pene de papagal, pat nefăcut și cotoare de mere aruncate pe birou, era mai simplu să le strâng eu în cinci minute decât să ne certăm zece (cu un consum emoțional mult mai mare). Dar am realizat că de fiecare dată când mă transform în menajeră, îl transform pe băiatul meu într-un viitor adult lipsit de empatie sau de încredere în sine. Așa că nu l-am mai răsfățat cu mic dejun servit la pat, ci ne-am răsfățat împreună la bucătărie, pregătind amândoi micul dejun cu muzică, râsete și o doză de imaginație care transforma ouăle în pinguini (ce nu poți face cu o jumătate de măslină și câteva frunzulițe de pătrunjel!). Ne-am trezit mai devreme ca să aibă timp să se încalțe în ritmul lui, fără intervenția noastră (“lasă că tu nu poți, ai nevoie de ajutor!” s-a transformat în “excelent, ai reușit să îți legi singur șireturile!”). Iar dezastrul din camera lui, care arată ca după război, se menține în continuare. Am stabilit doar că nu vom aspira noi și că nu îi voi vâna șosetele purtate. E greu de suportat, însă adolescenții (indiferent de gen) își marchează prin camerele lor dezordonate exact nevoia de a se delimita de părinți, de a-și crea o identitate personală și de a dărâma reguli pentru a se construi pe sine. 

În concluzie, aș spune că adulții echilibrați, buni parteneri, oameni cu încredere în sine și în cei din jur se formează încă de la cea mai fragedă vârstă. Iar noi, părinții, suntem cei care avem bagheta magică de a-i ajuta să înflorească și să-și descopere potențialul, fără a le pune etichete depășite care creează autolimitări și frustrări. Înainte de a fi viitori bărbați sau femei, toți copiii sunt oameni! 

Citește și:

Nicole Kidman: “Când vine vorba de maternitate, nu există bine sau rău, doar copii diferiți.”

5 moduri în care ți se schimbă viața după ce devii mamă

S-ar putea să-ți placă și…

OAMENI THRIVE//

7 lecții de viață pe care le putem învăța de la Malala Yousafzai

SELF-IMPROVEMENT//

Cum rămâne cu sănătatea emoțională a părinților?

SELF-IMPROVEMENT//

Au voie părinții să se plângă?

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.