SELF-IMPROVEMENT//

Cum ne învățăm copiii să-și comunice corect nevoile

Sau când cele mai bune intenții de a educa un copil nu sunt integrate tocmai funcțional pentru acesta!


În următoarele 3 minute vrei afla:

– Cum afectează inducerea vinei parentale dezvoltarea copilului tău.
– Care e generația care nu vrea să deranjeze.


În ultimii ani, au apărut în mediul online, și nu numai, multe programe de așa – zis parenting. Toate promit să-ți ofere varianta ideală de a-ți educa copilul. Multe dintre ele au apărut din cauza (sau datorită, depinde cum privim) faptului că suntem bombardați cu tot felul de informații, știri și analize ale unor comparații între generații, despre repercusiunile, care abia acum au început să fie privite cu lupa, asupra modului în care unii dintre noi am primit cei șapte ani de acasă, și cât de dureroasă a fost creșterea noastră de către părinții noștri.

Si când spun dureroasă, mă refer atât pentru părinții noștri, care n-au avut privilegiul de a se bucura de mai mult timp alături de noi, fiind constrânși să aleagă între satisfacerea nevoilor noastre de bază (mâncare, căldură, acoperiș deasupra capului, haine) și prezența în viața noastră. Evident, mă refer la noi ca fiind copiii care au remarcat neajunsurile unor părinți absenți abia la maturitate, când la rândul nostru am devenit părinți și am simțit nedreptatea suferită, pe care am trăit-o și am exprimat-o în fraza: „Pe vremea mea, copiii nu făceau asta, sau asta! Înainte nu era așa! Acum trebuie sau, mai degrabă, suntem presați să fim părinții perfecți!”.

Această trezire la realitate nu face altceva decât să nască așteptări mari chiar în mintea noastră ca noii oameni însărcinați cu responsabilitatea (sau privilegiul) de a forma noua generație. Grea misiune, nu-i așa?

Rezultatele unui studiu publicat în revista online a Universității Cambridge care examinează asocierile dintre inducerea vinovăției parentale (o formă de control psihologic), stilul cognitiv al tineretului și simptomele de interiorizare individuale sugerează că, în familiile în care se practică în mod activ astfel de comportamente de control, apare sentimentul de vinovăție disfuncțională. Mai mult, reducerea inducerii vinovăției parentale la șase luni de la demararea studiului a fost asociată cu niveluri semnificativ mai scăzute ale stilului cognitiv negativ (”nu sunt suficient de important”, ”nevoile mele nu sunt la fel de importante ca ale altora”, ”nu merit atenție”, ”nevoile mele nu primează”) la tineri la o distanță de 12 luni. În cele din urmă, reducerea inducerii vinovăției a fost asociată cu simptome diminuate de internalizare a convingerilor de tipul celor menționate mai sus pentru cei mici, la un an după încheierea intervenției (18 luni post – linie)”.

Programele de parenting

Revenind, programele de parenting sunt o bună metodă pentru părinți să scape de anxietate, în ceea ce privește frica de a greși. Toate ofertele din domeniu au la bază studii, experimente, cărți scrise de experți care au fost deschiși să vadă omul ca un întreg – suflet și corp (și când spun corp, mă refer în special la creier!). Ca programe de parenting, recomandările noastre sunt: Educație cu blândețe, Cercul Siguranței și programul susținut de Urania Crmene.

În cadrul acestor programe, există o legătură între psihologia dezvoltării umane și personificarea copilului ca întreg, ființă demnă de respect și empatie.
Regulile prezentate în programe și sfaturile specialiștilor sunt diriguitoare, ele având doar scopul să ofere exemple de cum ar fi bine. În final, noi suntem cei care alegem conform credințelor noastre ce anume aplicăm și ce nu.

Conformarea la norme, prețul acceptării

Mă aplec asupra unei fraze care a fost zisă si auzită la rându-mi, care avea menirea, și uneori încă mai are, să-l constrângă pe cel mic să se comporte „frumos”, orice ar fi însemnat acest lucru: „Stai cuminte, nu mai face asta, stai locului, nu țipa, se supără domnul/ doamna!”. Variantele sunt multe, important era că se termină invariabil cu amenințarea că se supără cineva pe tine dacă faci sau nu faci ceva anume.

S-a constatat, o dată cu trecerea anilor, că o astfel de metodă naște o posibilă credință că, dacă nu ne comportăm așa cum vor ceilalți, îi vom supăra; prin urmare un om supărat nu va mai vorbi cu noi, iar când nu mai vorbește cu noi, de fapt și de drept, ne respinge, ne abandonează! Și abandonul doare! Pentru a nu simți durerea respingerii decidem că este mai bine să nu ne exprimăm liber, să nu cerem, să nu ne comunicăm nevoile, și poate să ne ținem furia pentru noi. Ajungem astfel, de teama unei respingeri, să ne subjugăm nevoile, emoțiile, exprimarea furiei, atingând un punct în care frustrarea este atât de mare încât izbucnim fără control. Sau, dacă învățăm să ne inhibăm și emoțiile, adică să nu fim în contact cu ele, ajungem într-un consum major de resurse: burnout-ul.

O posibilă soluție pentru un astfel de tipar de gândire a fost găsită o dată cu vehicularea frazei: ”Să nu deranjăm, pentru că doamna/ domnul a venit să se relaxeze aici, sau să se bucure de o cină la restaurant, sau, sau, sau…”.

Problema e că mesajul inconștient este cam același: noi deranjăm, deci nu suntem adecvați și în concordanță cu ceea ce se așteaptă de la noi. Așa că trebuie să renunțăm la nevoile noastre pentru a primi acceptare. Nu spun că fiecare copil care aude așa ceva va avea această credință (depinde de temperamentul său cum va interioriza mesajul). Doar că am observat că majoritatea clienților care ajung în cabinetul meu au primit, cu drag și fermitate, ca modalitate de a transmite ideea „Hai să ne pese (și) de cei din jur!”, aceste cuvinte (”să nu deranjăm”), exact așa cum am explicat mai sus. Ca și cum nu sunt demni de a cere cuiva să aibă grijă și de îndeplinirea nevoilor lor, și dacă au nevoie de ajutor, nu-l cer… pentru că ar deranja, nu-i așa?! Pentru că domnul/ doamna face x lucru. Mai pe scurt, au învățat să se pună benevol pe locul doi, neglijându-și propriile nevoi, și anticipând că nevoia altcuiva este mai importantă decât a lor!

Bine, bine, și cum am putea altfel să ne învățăm copiii să aibă spirit civic, să fie empatici, să aibă reguli de conduită, și acei importanți șapte ani de acasă? Poate că ar fi util să renunțăm la aceste cuvinte: ”supărăm” și ”deranjăm”, și să explicăm direct copilului: ”Mami, aici este un loc în care se întâmplă asta, și ar fi respectuos să te joci, stai, mănânci, ținând cont ȘI de ceilalți!”. Transmitem astfel un mesaj diferit, și anume că libertatea mea se termină acolo unde începe a altora, și nevoile mele sunt în egală măsură importante cu ale altora!

Citește și:

Cum ne învățăm copiii să-și comunice corect nevoile

Ce înseamnă să fii un ”părinte prezent” și de ce este asta atât de important?

S-ar putea să-ți placă și…

OAMENI THRIVE//

7 lecții de viață pe care le putem învăța de la Malala Yousafzai

Foto: Sabina Ghiormescu
OAMENI THRIVE//

Gáspár György: ”Cred în iubire și în vindecare”

OAMENI THRIVE//

Emisiunile Thrive: despre conspirații, fantezie și succes

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.