În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce trebuie să-ți lași fricile să curgă, ca un râu.
– Cum putem rămâne conectați la emoțiile celor din jur.


Cu bune și cu rele, autoizolarea ne-a afectat pe toți. Și, încetul cu încetul, am învățat să lucrăm de acasă, să impunem limite între viața personală și cea profesională, unii dintre noi am învățat chiar să gătim, iar, majoritatea, am mutat sala de sport în sufragerie. Însă, mai presus de atât, am învățat să ne adaptăm la situații noi, de la a petrece Paștele fără să ne întâlnim, până la a găsi căldură umană prin intermediul unui ecran.

Am discutat cu trei personalități ale căror domenii de activitate vindecă, alină și inspiră prin intermediul cuvintelor, pentru a afla cum i-a schimbat pe specialiști experiența autoizolării.

Cu sufletele îndurerate și pline de dor, am cântat ”Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând!”.

”Este a șasea săptămână de izolare. Într-un mod straniu, timpul a trecut foarte repede. Nu ușor, nu fără momente de cumpănă, ci doar repede. Prima săptămână a fost cea mai dificilă, până când m-am adaptat la toate schimbările și am făcut ajustările necesare pentru ca viața să meargă mai departe. A mai fost greu și în a patra săptămână – (era Săptămâna Patimilor, pentru noi, catolicii). Nu mi-a fost ușor să renunț la toate planurile stabilite pentru vacanța de Paști și nici să accept că nu se va reuni familia mare, ca de obicei. 

Pentru a rămâne uniți și pentru a participa împreună la Învierea lui Isus, bunica de la Satu Mare (care anul acesta împlinește 80 de ani) ne-a sunat pe fiecare în parte și ne-a încurajat să nu mergem la biserică anul acesta. Dar „…la miezul nopții“, a continuat ea la telefon, „haideți să ieșim cu toții pe terase și să aprindem câte o lumânare, să ne uităm spre cer și să fim recunoscători pentru că avem credință și pentru că fiecare dintre noi este în viață!“. Așa am petrecut anul acesta de Paști. Am adus lumina altfel în casele noastre. Cerul era grandios și primitor, vremea blândă și prietenoasă. Iar noi, cu sufletele îndurerate și pline de dor, am cântat „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând“! 

Este greu de pus în cuvinte ceea ce am simțit. Dar în dimineața următoare ne-am trezit cu toții mai liniștiți și plini de iubire… Poate că, uneori, este nevoie de astfel de lecții de viață, pentru ca sărbătorile să fie cu adevărat despre credință, speranță și recunoștință! Ce-am învățat, de când suntem în izolare? Că, la nevoie, omul se poate obișnui cu aproape orice dificultate. Ce-am simțit? Toate emoțiile posibile și imposibile. Cum m-a schimbat pe mine această perioadă? Într-un mod pe care cred că încă nu-l conștientizez. Dar știu sigur că încep să apreciez libertatea și viața, la adevărata lor valoare!”.

Gáspár György, psihoterapeut, https://www.paginadepsihologie.ro/

Faptul că aveam timp și liniște m-a forțat să conștientizez că scenariul începutului de la zero nu mă paralizează.

”Mi se pare că sună deja a clișeu când spunem că am învățat una sau alta în izolare, dar toate clișeele pornesc de la un adevăr. Iar adevărul acestei perioade cumplite este faptul că ne-a luat totul și ne-a dat la schimb… timp. Mult timp. Însăși existența acestui surplus de timp lasă deschise niște portițe pentru schimbare. E ca la meditație: dacă îți golești mintea, ceva o să vină în acel loc. Ceva de care ai nevoie.

Pe mine, perioada asta m-a învățat, mai mult decât orice, să nu mă mai tem. Mi-a anulat niște frici, dar nu pe cele legate de viață și de moarte, ci griji mult mai lumești. Într-una dintre zile, când mă trezisem puțin mai anxioasă, m-am așezat și am făcut un soi de meditație activă.

În loc să înăbuș emoțiile negative, le-am lăsat să curgă. Care e cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla? De ce mă tem cel mai mult? Cum ar fi dacă aș pierde munca mea din ultimii ani? Ce-aș face dacă n-ar mai merge nici scrisul, nici nimic? Și am lăsat toate fricile și relele să curgă prin mine, ca un râu.

La final, m-am ridicat de acolo cu o revelație pe care altfel poate nu mi-aș fi dat voie s-o am, pentru că noi, oamenii, alegem să nu ne gândim la rău. Faptul că aveam timp și liniște m-a forțat să mă gândesc și să conștientizez că o pot lua de la capăt. Că scenariul începutului de la zero nu mă paralizează. Că nimic nu e un sfârșit categoric și că simt că mă pot ridica de oricâte ori va fi cazul. Am simțit asta cu fiecare celulă și, pentru mine, această revelație a fost cea mai prețioasă învățătură”.

Diana Cosmin, jurnalist, https://finesociety.ro/

Ecranul, chiar dacă ne fură atingerea și privilegiul de a respira același aer, păstrează căldura vocii și expresia facială.

”De cinci săptămâni stau acasă, împreună cu omul meu. El este corporatist cu ștate vechi de plată, profesionist activ în zona tehnică, așa că trecerea către tele-muncă s-a petrecut lejer, mediul lui profesional gravitând în jurul unui laptop și a conexiunii la internet. La polul opus, meseria mea este cu oameni și despre oameni, în grupuri sau individual. Când nu sprijin o familie în demersuri de educație parentală, țin cursuri pe diferite teme de interes psihologic. În puținele ocazii când nu fac parenting sau nu predau parenting, scriu despre parenting.

Dacă acum câteva săptămâni aș fi fost pusă în scenariul ipotetic de a fi nevoită să lucrez în exclusivitate în online, cu ajutorul tehnologiei, fără a schimba domeniul profesional, as și spus că e Imposibil!. Credeam cu tărie că relația interumană nemediată, directă, trăită cu toate simțurile și tot nonverbalul uman fabulos, este ingredientul cheie în două dintre cele mai binecuvântate demersuri profesionale din lume: educația și sănătatea emoțională. 

Nu mă înțelegeți greșit – în continuare cred asta. Am descoperit însă că ajutorul poate fi oferit și altfel decât față în față, iar ecranul, chiar dacă ne fură atingerea și privilegiul de a respira același aer și de a vibra conectați în emoție, păstrează căldura vocii și expresia facială – necesare și suficiente pentru a ne conecta unul cu celălalt și pentru a ne fi alături, atunci când este nevoie. 

Am descoperit că, într-un context în care îmi vedeam meseria imposibilă, muncesc aproape la fel de mult ca înainte. Chiar dacă în izolare, nevoile noastre de conectare rămân la fel de active, creierul nostru minunat, capabil să învețe și să se adapteze la atât de multe, găsește soluții și pentru asta.

Cât despre alegerile din viața personală, am descoperit că eticheta de ”introverți pensionari”, pe care câțiva prieteni au pus-o pe cuplul nostru, nu a fost chiar întâmplătoare. Ca și înainte de pandemie, găsim plăcere în a sta în casa noastră, în a ne bea cafeaua de origini în vârful patului, a ne citi cărțile, asculta muzica și vedea filmele pe canapeaua personală. Cât despre sala de sport, am mutat-o rapid pe covor, în living. 

Ce-am mai descoperit însă? Că o cafea băută la telefon cu mama sau prietenii buni n-are același farmec ca aceea savurată față în față. Că oricât ar fi de amuzante, video call-urile și înregistrările cu nepoții mei iubiți, nu au nicio șansă în comparație cu îmbrățișările lor zgomotoase. Că nicio săptămână nu e completă fără mesele în familie pregătite de părinții mei. Că o lună fără prânzul luat la un restaurant nou și sofisticat, cu Gaspar și Oana, este o lună tristă. Că o pauză de muncă fără bârfa ”live”, cu fetele de la birou, este seacă și nu mă satisface. 

Nu cred că m-a schimbat fundamental această experiență de izolare. Sunt extrem de norocoasă, virusul nu mi-a îmbolnăvit sau furat nicio persoană importantă, nu mi-a umbrit viitorul economic și trăiesc izolarea alături de iubitul meu. Dar aștept cu dor ziua în care voi putea să mă îmbrățișez cu tribul meu mic”.

Diana Stănculeanu, psiholog, https://www.facebook.com/diana.stanculeanu

Citește și:

Povestea mea despre o altfel de izolare

Trăiesc (izolarea) la timpul prezent