În următoarele 6 minute vei afla:
– Cum îți poate afecta un mediu toxic de lucru starea de bine.
– Care este răspunsul la întrebarea ”Tu ce porți în rucsac?”.
Mă numesc Diana și am fost patru ani în burnout.
Dacă la alte ”vicii” nu te poți considera niciodată pe deplin vindecat, iar fiecare nouă zi este o nouă probă de voință, noi – cei care am ieșit din burnout – nu prea clacăm a doua oară. O dată și zdravăn, cât să ne rămână leac de frică pentru tot restul vieții.
Chiar în perioada în care ieșeam din perioada mea „neagră” am făcut un interviu cu Carl Honore, jurnalistul considerat „tatăl” mișcării Slow Living, iar el mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodată: „Oamenii nu fac burnout de două ori în viață”. Experiența este atât de brutală, traumatizantă și paralizantă, iar ieșirea din hău atât de anevoioasă încât nu te mai apropii niciodată de prăpastie.
Deși se bazează tot pe un soi de viciu, pe workaholism, burnout-ul seamănă mai puțin cu sevrajul după un drog și mai mult cu depresia.
Ba chiar de multe ori este suspect de asemănătoare cu depresia, așa că te întrebi la un moment dat dacă nu cumva ești mai degrabă deprimat decât epuizat.
Corpul operează pe bateria de avarie
Numai că, dacă depresia vine de regulă la pachet și cu gânduri negre despre zădărnicia vieții, la burnout, în forma pe care am avut-o eu, lupta se dădea între două entități. Eu, cea care voiam să fac un milion de lucruri, aveam 200 de idei pe minut și-mi imaginam o viață minunată, plină de lucruri grozave și… tot eu, cea care nu se putea ridica în pat dimineața, care ajungea să stea să dea scroll mecanic două ore pe Facebook fără să țină minte nimic notabil și căreia i se părea dificil orice. Să ia un pahar cu apă din bucătărie, să meargă într-un loc cu mulți oameni, să-și facă părul pentru un eveniment, să susțină o discuție cu cineva nou, să-și facă ordine pe birou.
Burnout-ul, în forma pe care am experimentat-o eu, seamănă periculos de mult cu abandonul de sine. Corpul înțelege că operează pe bateria de avarie și începe să economisească masiv resurse. Păstrează ce are el nevoie pentru operațiunile de bază: respirat, mestecat, umblat etc. Restul taie. Entuziasmul, puterea, elanul, vlaga.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
Știți acele vise în care vrei să alergi și nu poți, vrei să strigi și nu iese nimic din corzile vocale, vrei să bați la o ușă și mâinile tale n-o pot atinge? Cam așa e burnout-ul. VREI să faci toate astea, dar ceva te ține înapoi. Nu mai ai viață în tine.
Este doar alegerea ta ce porți în spate
Am revăzut acum câteva seri filmul „Up in the Air” (2011), cu George Clooney în rolul principal, și mi-a rămas în cap o metaforă. În film, Clooney este un specialist în dat oameni afară și, în timpul liber, speaker motivațional.
Artificiul lui de succes este discursul despre „Ce porți în rucsac?”, prin care compară viața cu un rucsac pe care-l porți zilnic în spate. Un rucsac plin cu… tot. De la tot ce ai în sertare pe-acasă până la oameni, relații, responsabilități, case, mașini, job, absolut totul. Și după ce termină enumerarea, în fața unei săli pline de oameni care vor să-și schimbe viețile, personajul lui Clooney spune „Bun, și acum încearcă să alergi”.
Am văzut filmul prima dată înainte de burnout, în niște ani în care corpul meu încă nu dădea semne de uzură. Încă putea, încă ducea. Poate și de asta, acel exemplu cu rucsacul nu m-a marcat câtuși de puțin și nici nu l-am ținut minte după vizionare, deși eu sunt o enciclopedie de citate din filme. Abia acum, post-burnout, pot să-l revăd și să exclam „Oh da, exact așa este”.
Vrei să fugi, vrei să faci o mulțime de lucruri, dar zilnic te trezești și te culci cu acel rucsac imens, burdușit cu tot ce ai înghesuit în viața ta vreodată. Și oho, noi, oamenii vremurilor noastre, înghesuim multe de tot în el.
Totuși, este strict alegerea noastră ce alegem să cărăm în spate. Altfel spus, dacă ești în burnout înseamnă că ai consimțit să pui în rucsac mai mult decât puteai duce și trebuie să-ți asumi răspunderea pentru asta. Așa cum trebuie să-ți asumi răspunderea pentru golirea lui.
Răspunderea este a ta
Nu am ieșit din burnout până când nu am înțeles că răspunderea, în ambele sensuri, este a mea. Nu e vina vieții, nici a șefilor, nici a ritmului societății și nici a așteptărilor oamenilor de la mine. E vina mea pentru că am pus toate cele de mai sus înaintea binelui meu. Că n-am știut mai bine de-atât.
Am intrat în burnout pentru că am muncit într-un ritm supraomenesc, considerând că e în regulă așa, neîndrăznind să-mi iau intervale de pauză sau de reîncărcare. Societatea ne predispune la asta? Da, categoric, doar că suntem adulți raționali, cu o răspundere față de noi înșine înainte de oricine altcineva.
Din păcate, asta realizăm abia cu timpul și cu bobârnacele vieții. Când suntem tineri avem impresia că răspunderea noastră supremă este față de lumea întreagă, să-i demonstrăm cât de grozavi suntem noi.
Am intrat în burnout pentru că am lucrat într-un mediu toxic. Nu operam cu acid clorhidric, ci cu lucruri mult mai delicate: orgolii, nehotărâri, frustrări, nemulțumiri. Toate închise într-un open space, ca într-o oală cu capac.
Mama mea a lucrat o bună parte a vieții în mediu toxic, dar realmente toxic, într-o secție de fabrică. Eu am lucrat cu lucruri diafane precum cuvinte, idei, inspirații, viziuni, dar ceea ce oamenii își pot face – psihic – unii celorlalți cu aceste instrumente „diafane” bate de departe acidul sulfuric. Important este să știi să-ți trasezi limite și să nu faci concesii la ceea ce ține de igiena ta mentală și de respectul de sine.
Am intrat în burnout pentru că, deși aveam 20 de agende „fizice”, nu am știut să mă organizez. Abia acum realizez că eu nu mă organizam, ci doar umpleam intervale orare. Agendele mele erau programatoare de ore pe care le împărțeam generos tuturor oamenilor, cauzelor și ideilor care aveau nevoie de mine.
Intervalele rezervate pentru propria persoană erau precum jokerii la jocurile de cărți. Ce face jokerul? Înlocuiește orice carte. Când apărea ceva urgent sau neprevăzut și vedeam că în ziua respectivă aveam o oră de masaj, o programare la medic sau o întâlnire cu un prieten, mă linișteam instananeu. Dădeam skip timpului personal și rezolvam problema. Angajatul lunii: eu.
Am ieșit din burnout abia când am încetat să mai caut soluții miraculoase și rapide. Am înțeles că nu există medicamente sau terapeuți care să rostească două cuvinte magice, să bată din palme și să mă trezesc iar ca-n 2010. Eu m-am băgat în acest hău, tot eu trebuie să mă scot din el.
Așa că m-am întors, încetul cu încetul, la cele mai simple și elementare lucruri, pe care le pierdusem în existența mea nefirească, bazată pe prea multă muncă și prea puțin din orice altceva.
Am început să dorm opt ore pe noapte, uneori și nouă. Să mănânc trei mese pe zi, la cinci ore distanță, ca să aibă timp corpul să le digere. Să înlocuiesc covrigii și batoanele de la tonomaturile cu monedă de pe hol cu mese consumate pe tihnă. Să fac sport ca să mă relaxez, nu ca să mă pedepsesc pentru ce am mâncat cu o zi înainte.
Să am momente de stat degeaba. Să mă deconectez de internet măcar câteva ore pe zi. Să-mi pun telefonul pe silent… forever. Să balansez timpul muncit cu timpul de reîncărcare și să nu mai accept mai puțin de 50-50.
Să înțeleg că o săptămână de „tras tare” la muncă trebuie să fie urmată de o săptămână de mers la pas. Am reînvățat ceva elementar: echilibrul.
Am ieșit din burnout așa cum ieși de pe un culoar lung și întunecat înspre lumină, dar am ieșit abia atunci când am acceptat că trebuie să fiu mai blândă cu mine. Că performanța, competența, profesionalismul… toate astea nu exclud a fi bun cu tine însuți și a-ți trasa limite sănătoase. Care, coincidență sau nu, coincid cu lucrurile de bază pe care le-am învățat de mici și le-am uitat pe parcurs.
Știu că societatea inventează periodic termeni bombastici și sexy precum „limitless”, ”overachiever” sau ”high-flying” pentru a caracteriza oamenii performanți în orice, dar eu una prefer o viață în care să fiu doar „balanced”, din toate punctele de vedere. Ca să ajung să zbor atât de sus pe cât mi-am dorit, a trebuit să învăț mai întâi să-mi țin echilibrul.
Citește și:
Diana Cosmin, jurnalistă: ”Viața e prea scurtă ca să faci pe plac tuturor”