SELF-IMPROVEMENT//

Ce trebuie să ştii când alegi o psihoterapie

Ce tipuri de terapii există și ce fel de probleme rezolvă ele.


În următoarele 5 minute vei afla:

– Ce terapie este cea mai indicată dacă ți-e frică de păianjeni, gândaci sau de zborul cu avionul.
– De ce este bine să ții un jurnal al viselor și în care tip de terapie îți vei explora universul oniric. 


Una din trăsăturile fundamentale ale omului se referă la caracterul său original, respectiv la modul unic și irepetabil în care se structurează ansamblul personalității sale. Cu toții suntem diferiți. Fiecare își trăiește realitatea subiectivă într-o manieră proprie, având nevoi și dorințe specifice, iar modul în care răspundem acestor nevoi și dorințe corespunde, de asemenea, unor reacții emoționale și moduri comportamentale, care diferă de la un individ la altul. 

Elementele care configurează dinamica lumii interioare se constituie într-un vast univers, unic și distinct pentru fiecare persoană în parte. De aceea, trăirea unei experiențe, indiferent de valențele sale pozitive sau negative, nu ne va afecta niciodată în mod egal, fiecare din noi dispunând de un registru foarte personalizat și subiectiv în interpretarea realității. Putem vorbi, așadar, despre o relativizare a percepției. Expresii precum “e doar în capul tău”, “cred că exagerezi”, sau “ți s-a părut”, pe care în mod cert le-am auzit cu toții măcar o dată în viață, sau le-am utilizat chiar noi înșine în anumite contexte, au la bază tocmai acest mecanism individualizat de filtrare a realității. Este și motivul pentru care sfaturile pe care le primim câteodată de la persoane – de altfel bine intenționate – se dovedesc a nu avea neapărat o aplicabilitate și în cazul nostru.

Pentru persoana care apelează la psihoterapie, vrând să exploreze aceste conținuturi psihice (sentimente, trăiri pozitive sau negative, dorințe, frustrări etc. și eventuale conflicte intra-psihice care decurg de aici), este important să înțeleagă aceast aspect al diversitații, pentru a avea o perspectivă mai largă asupra opțiunilor existente: așa cum premisa diversității umane creează o varietate întreagă de nevoi, tot ea deschide și calea către o plajă largă de răspunsuri și soluții

Astfel, domeniul psihoterapiei a evoluat de-a lungul timpului, ramificându-se în nenumărate orientări și școli de gândire, fiecare cu o abordare diferită, excluzând sau împrumutând elemente de la una la alta, ajustându-le și resemnificându-le în permanență, cu scopul de a înțelege cât mai bine coportamentul uman și de a răspunde într-un mod cât mai favorabil problematicilor întâlnite în practica de cabinet. De aceea, alegerea unei psihoterapii depinde foarte mult de nevoile și așteptările pe care solicitantul le are în legătură cu aceasta. Sarcina care îi revine aici persoanei aflate într-o astfel de căutare nu este una ușoară, iar de reușita acesteia va depinde, în cele din urmă, și succesul terapeutic.

Așadar să aruncăm mai întâi o privire de ansamblu asupra direcțiilor principale din domeniul psihoterapiei și asupra perspectivelor din care acestea își propun să abordeze psihicul uman. Din multitudinea formelor de psihoterapie putem distinge patru mari piloni în jurul cărora se grupează mai multe variante strategice:

Perspectiva cognitiv-comportamentală 

Pleacă de la premisa că, într-o situație dată, reacțiile noastre emoționale și comportamentale sunt influențate mai degrabă de gândurile și convingerile pe care le avem în legătură cu acea situație, și mai puțin de natura situației în sine. Spre exemplu, convingerea că ne e frică de un anumit lucru va accentua și mai tare senzația de panică în momentul în care vom intra în contact cu lucrul respectiv. Prin urmare, considerând că propriile raționamente sunt cele răspunzătoare de modul în care ne simţim și acționăm, terapia cognitiv-comportamentală ne învață să găsim și să exersăm comportamente și strategii mai adecvate în gestionarea difreitelor situații de viață.

 Cu alte cuvinte, acest tip de terapie își propune să modifice anumite tipare de gândire și comportament, cu scopul de a schimba emoțiile și trăirile negative rezultate, utilizând tehnici diverse precum condiționarea prin întărire pozitivă (asocierea comportamentelor dezirabile cu stimuli pozitivi), tehnici de expunere (expunerea treptată la situațiile – reale sau simulate – care declanșează trăirile negative), relaxarea și altele.

Acest tip de terapii sunt adresate cel mai adesea în rezolvarea fobiilor, sau a stărilor de anxietate, întrucât rezultatul apare relativ repede, întregul demers fiind orientat mai degrabă către rezolvarea simptomului decât către abordarea cauzei. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Terapiile psihodinamice 

Își propun să investigheze partea “nevăzută” a psihicului, pornind de la ideea că ceea ce ne influențează cel mai mult deciziile, comportamentele și trăirile din viața de zi cu zi sunt motivațiile inconștiente (ceea ce se ascunde dincolo de atenția noastră imediată). Partea inconștiență a psihicului este rezervorul în care se adună de-a lungul timpului toate experiențele noastre, toate conținuturile reprimate și amintirile pierdute, care ne modelează constant personalitatea. A descoperi și a descifra aceste conținuturi inconștiente, prin reconstrucția istoriei personale, echivalează cu posibilitatea de a recunoaște sursele comportamentelor problematice și de a le schimba. 

Tehnicile folosite cel mai des în investigarea inconștientului sunt asocierea liberă și analiza de vise, alături de interpretările analistului care au menirea de a-l ajuta pe pacient să descopere sensul problemelor sale.

Cu toate că psihanaliza este în general asociată cu numele lui Freud, ea și-a modificat semnificativ forma de la începuturile sale până în prezent și reprezintă numai una dintre variantele de terapii psihodinamice. 

Modelul Umanist 

Atrage atenția asupra capacității intrinseci a omului de a lua decizii raționale și de a-și dezvolta un potențial maxim. Spre deosebire de terapiile psihodinamice care explorează în egală măsură aspecte din trecutul personal, psihoterapiile umaniste se axează pe investigarea prezentului și abordează mai curând o perspectivă de încurajare a dezvoltării decât una a vindecării. Din acest motiv, terapeuții care aderă la această orientare folosesc termenul de “client” și nu pe cel de “pacient”.

Din multitudinea de abordări care se înscriu în modelul umanist există trei tipuri de psihoterapii care se evidenţiază în mod special: 

  • Terapia Gestalt este o abordare care aduce în prim planul atenției momentul prezentului, evidențiind importanța faptului de a fi conștient de acel ”aici” și ”acum” și de asumarea unei responsabilități personale. Centrul atenției se află pe trăirile și senzațiile coroprale din prezent, iar scopul principal al demersului vizează mai degrabă integrarea anumitor conținuturi (asumarea și acceptarea lor ca parte din propria persoană) și mai puțin analiza lor. Așadar, accentul cade mai mult pe activitatea de explorare decât pe schimbarea directă a modelelor disfuncționale. Ceea ce produce schimbarea este asumarea, acceptarea conținuturilor psihice existente în detrimentul încercării de a deveni altcineva.  
  • Terapia existențială aduce o viziune mai sumbră asupra modului în care înțelege stările de anxietate și limitele dezvoltării personale, considerând că acestea sunt declanșate de impulsul natural de spaimă în fața morții.  Astfel, scopul terapiei existențiale este acela de a maximiza potențialul uman și de a descoperi un sens în viață, ca modalități de depășire a temerilor existențiale și de accesare a unui sine autentic.

Modelul sistemic 

Presupune o explorare mai amplă, care nu se opreşte la viaţa personală a individului, ci își orientează atenția către mediul înconjurător și sistemele de relaționare ale acestuia, cum ar fi familia, considerând influența pe care aceasta o are în planul comportamental. Terapeuții acestei orientări lucrează cu mai mulți membri ai familiei, încercând să îmbunătățească și să faciliteze procesul de comunicare între aceștia și să identifice și să mobilizeze resursele comune.

După cum spuneam, acestea sunt orientări generale din care derivă multe alte ramificații, asftel că putem vedea cât de variată este deja paleta de perspective. În funcție de problema pe care o avem și de ceea ce considerăm mai potrivit ca abordare, ne vom îndrepta către un anumit tip de terapie.

Însă dincolo de aspectele teoretice ale demersului, persoana care solicită servicii de psihoterapie ar trebui să ia în considerare și alți factori care contribuie la succesul terapeutic.

Calitatea  relațiilor  inter-umane  pleacă mai întâi de la o potrivire armonioasă a personalităților, a felului de a fi și de a comunica. Se poate întâmpla să nu rezonăm cu primul terapeut la care ajungem, însă acesta nu trebuie să fie un motiv de îngrijorare, deoarece este normal să nu fim compatibili cu absolut toți oamenii din jurul nostru. Cu atât mai mult în terapiile care vizează un tratament pe termen lung, unde relația terapeutică va fi una de durată, este important ca așteptările noastre legate de calitatea interacțiunii să se alinieze cu posibilitățile celui din fața noastră. 

În acest context, pentru a evidenția importanța compatibilității caracteriale, psihologia analitică (care aparține orientărilor psihodinamice) vehiculează adesea ideea că personalitatea terapeutului constituie principalul catalizator în procesul de vindecare al pacientului, aceasta atribuind întregului demers reparatoriu o amprentă mult mai profundă decât o face terapia în sine.

Cu toate acestea, nu trebuie să uităm niciodată că, indiferent de calitățile și abilitățile sale, terapeutul este, până la urmă, un om ca oricare altul. Cunoștințele sale despre natura psihicului uman, chiar dacă îi oferă poate o perspectivă mai largă asupra anumitor aspecte, nu-l vor scuti nici pe acesta de propriile conflicte interne, de temeri sau îndoieli, până la urmă atât de specifice naturii umane. Persoanele care se prezintă la terapie au, adesea, tendința de a vedea în terapeut o prezență atotștiutoare și atotputernică, însă de cele mai multe ori, aceste atribute nu sunt altceva decât proiecții ale propriilor nevoi și năzuințe.

Fără îndoială, încrederea este un element care joacă un rol esențial când vine vorba de relația terapuetica, dar așteptările legate de aceasta nu trebuie să rămână ancorate în gândirea magică, în credința că vindecarea este înlesnită în chip miraculoas de către terapeut, fără participarea și efortul pacientului. Este important să înțelegem corect rolul terapeutului într-un astfel de demers, mai ales atunci când vorbim despre terapiile de lungă durată. Funcția lui nu este neaprat aceea de a livra răspunsuri, sau numai aceea de a oferi interpretări, ci mai degrabă de a acompania emoţional demersul de vindecare al pacientului, de a-l ajuta să păşească el însuşi în labirintul propriei lumi interioare şi de a explora împreună cu el acest teritoriu. 

Pe de altă parte, idealizarea terapeutului reprezintă o etapă întru câtva firească pentru perioada de început a terapiei. Este un fenomen normal care se petrece într-un mod asemănător felului în care copilul mic își idealizează părintele, sau persoana de îngrijire: faptul de a-i vedea pe ceilalți ca fiind atotputernici asigură o funcție de calmare și îl ajută pe copil să se simtă liniștit și în siguranță.

În ceea ce privește relația terapeutică, un psihoterapeut bun ar trebui să fie capabil să recunoască astfel de manifestări, să le vadă și să le accepte utilitatea și sensul, însă fără că el însuși să cadă în capcana autoinflaţionării – a credinței că el, terapeutul, este cu adevărat atotputernic și atotştiitor. De cele mai multe ori, ceea ce pacientul atribuie terapeutului nu are, în fapt, legătură cu natura personală a acestuia din urmă. De aceea, este important ca terapeutul să nu se lase idealizat la nesfârșit. Această nevoie a pacientului trebuie să fie înlocuită treptat de propriile sale resurse interioare, cultivate și consolidate de-a lungul terapiei. Ne putem întoarce aici din nou către analogia cu dezvoltarea psiho-emoțională din copilăria timpurie: asemenea copilului mic care ajunge să interiorizeze imaginea părintelui idealizat, adică învață să și-o însușească ca pe un atribut propriu,  identificându-se cu aceasta și reușind în cele din urmă să-și pună în funcțiune propriile mecanisme de autoliniștire, la fel și sensul idealizării din etapa de început a terapiei începe să se piardă, pe măsură ce pacientul învață să-și activeze propriile resurse care să-i confere sentimentul siguranței de sine.

În ceea ce îl privește pe terapeut, este important ca acesta să fie în permanenţă conștient de propriile limite și să recunoască până unde și cum îl poate ajuta pe pacientul său. În acest context merită să ne întrebăm despre existența limitelor în terapie: în ce măsură pot fi așteptările pacientului adresate și împlinite în totalitate? Răspunsul la această întrebare variază cu siguranță de la caz la caz. Problemele cu care oamenii vin în terapie sunt foarte diverse, însă indiferent de natura lor, trebuie să admitem că terapeutul nu poate oferi cu adevărat o garanție deplină a succesului analitic. O viziune mai onestă și mai realistă asupra demersului psihoterapeutic presupune că terapeutul face tot ceea ce îi stă în putință și apelează la toate mijloacele pe care le are la dispoziție pentru a susține procesul de transformare.

Care sunt aceste mijloace? Pe de o parte simplul fel de a fi al terapeutului – atent la pacient, continator, empatic – împletit cu pregătirea sa, cu bagajul său de cunoștințe despre psihic, cu onestitatea sa, cu experiența în practică, cu flexibilitatea sa în privința diagnosticului și a tratamentului, cu interesul său autentic pentru profesie etc.. Existența cadrului analitic – aspectul formal al terapiei – reprezintă de asemenea un element de stabilitate în cura terapeutică.

Elementele de cadru se referă pe de o parte la coordonatele ședințelor de analiză (timp, durată, cost etc.), la o anumită structură a terapiei care asigură “disciplina” și condițiile necesare pentru desfășurarea procesului, iar pe de altă parte la datoria terapeutului de a asigura un spațiu care să ofere clientului siguranță fizică, în care acesta să se simtă confortabil. 

Confidențialitatea reprezintă aici un factor-cheie, iar pacientul trebuie să știe că toate conținuturile pe care le aduce în terapie nu vor fi transmise mai departe. Se pune din nou problema unei relații de încredere care este firesc să se consolideze odată cu avansarea procesului terapeutic. Pacientul va învăța treptat că nu este judecat pentru ceea ce spune, va renunta încetul cu încetul la rezistenţele pe care le are în legătură cu explorarea aspectelor incomode, sau dureroase ale personalității sale și abia atunci va fi pregătit să se angajeze cu adevărat în acest minunat și totodată dificil demers de explorare a psihicului.

Însă există încă o condiție importantă pentru reușita unei cure psihoterapeutice și anume motivația pacientului. Indiferent de pregătirea unui terapeut, succesul nu va fi obținut niciodată fără participarea și efortul pacientului, deoarce acest tip de investigație presupune, în primul rând, o colaborare între două persoane. Să nu uităm că psihoterapia nu este o întreprindere întotdeauna plăcută sau ușoară. De aceea, este esențial ca pacientul să vrea cu adevărat să-și atingă scopul pentru care a apelat la aceste servicii.

Putem vedea așadar cât de mulți factori pot fi luați în considerare în alegera unui tip de psihoterapie și cum aceștia pot influența relația terapeutică în nenumărate variante. Cu toate acestea, multitudinea detaliilor nu ar trebui să ne descurajeze. Ele reprezintă o descriere foarte tehnică și teoretică a ceea ce presupune psihoterapia și când vrem să facem o alegere în acest sens: da, este bine să fim informați, chiar și la un nivel superficial în legătură cu opțiunile pe care le avem. Dar câteodată se întâmplă ca alegerile noastre să nu se bazeze numai pe rațiune, ci și pe ceea ce simțim. 

De aceea, recomand oricărei persoane interesate de terapie să aibă curajul să-și asculte și vocea interioară și să aibă încredere în intuițiile sale. Să nu uităm care este valoarea și scopul procesului terapeutic. Pentru unii oameni, a sta cu undița ore în șir pe malul unui lac echivalează cu aceeași descărcare emoțională pe care alții o obțin în terapie. Alții apelează la sport, artă, sau alte hobby-uri. În egală măsură, există persoane care, din diferite motive, nu sunt compatibile cu niciun tip de psihoterapie. Însă acest lucru nu înseamnă că nu se pot găsi în continuare si pentru aceștia mijloace de a intra în legătură cu propriul sine. Oricare ar fi situația în care se află persoana aflată în căutarea unei astfel de soluții, aceasta trebuie să aibă încredere că, dacă hotărârea sa este suficient de puternică, abordarea în sine devine un aspect secundar care se va regla de la sine. 

Citește și:

De ce evită cuplurile să meargă la psiholog?

Psihoterapia online: avantaje pentru clienți și psihologi

S-ar putea să-ți placă și…

WELLBEING//

Radiografia începutului de izolare: autodezvăluire asumată

MISIUNE//

9 lecții esențiale pe care trebuie să le înveți până la jumătatea vieții

SELF-IMPROVEMENT//

Gândurile care-ți pot schimba radical cursul vieții

Înscrie-te pentru a primi newsletter-ul

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.