SELF-IMPROVEMENT//

Ce am învățat din propriile greșeli

Și procesul continuă.


În următoarele 5 minute vei afla:

– Cum să faci pace cu imperfecțiunea.
– De ce ar fi bine să recunoști că e în regulă să nu dai cu aspiratorul purtând un kimono elegant.


Dacă pornim de la premisa că șansa noastră la învățare este un proces continuu, ne permitem să vedem propriile greșeli cu alți ochi. În loc să ne punem singuri cu spatele la zid, descoperim cum să mergem mai departe cu încă o lecție învățată. 

Este nevoie să ne privim obiectiv și empatic. Să ne acceptăm imperfecțiunea și să acționăm acolo unde vedem că ne furăm singuri pălăria. Am identificat câteva atitudini care mie, personal, mi-au făcut zile amare. Ar fi naiv să-mi spun că le-am rezolvat pe toate, însă lucrez la asta și consider că soluțiile vin doar când avem maturitatea să identificăm sursa unei probleme.

Cu ajutorul Alinei Boroș, psihoterapeut, am alcătuit lista micropașilor meniți să ne ajute când descoperim în noi înșine nevoi sau abordări toxice. 

Nevoia de control

Am aflat, în timp, că nevoia de control ține mai puțin de dorința ca lucrurile să se întâmple cum vrei tu și mai mult de teama că lucrurile vor merge prost. Când îți creezi iluzia că te afli la cârma vieții, complet și deplin, uiți că și la bordul Titanicului se afla un om care se simțea stăpân pe situație. Multă energie se consumă cu liste minuțioase și atenție frenetică la detalii, iar prețul plătit este că imaginea de ansamblu de estompează. A fost o lecție din care am învățat să intru în acord cu viața ca un șir de întâmplări bune și rele, cu succesiunea și întrepătrunderea lor. Când ceva depinde de mine, apăs pedala de accelerație. Când lucrurile sunt independente de mine, îmi conserv energia pentru când voi avea cu adevărat nevoie de ea.

Soluția: ”Vorbește cu frica ta”

”Nevoia de control este un mecanism de coping, undeva în experiența noastră de viață, din copilărie și/sau adolescență, mintea a decis că a controla = mai puțină suferință. Controlul mai poate avea legătură cu predictibilitate, îți oferă „confortul” de a nu fi luat prin surprindere.

Amintește-ți că la baza nevoii de control este frica. Ia-ți câteva momente pentru a vorbi cu frica ta, te poți întreba: ”Ce s-ar întâmpla dacă nu mai controlez eu tot? Respiră de câteva ori profund, cu pauze de trei secunde între inspir și expir, notează răspunsurile la întrebări. Apoi, identifică nevoile care au apărut (siguranță, autonomie, stabilitate, recunoaștere, competență) și caută o alternativă de a satisface acea nevoie. Primul pas este să înveți mintea să găsească alternative, apoi să le pui în practică.

Amintește-ți de nisipurile mișcătoare – cu cât te agiți mai mult, cu atât te scufunzi mai repede.”

Obsesia de a face lucrurile perfect

Ar fi simplu să spun că mi se trage din copilărie, că am avut dascăli abuzivi. Nu e așa. Însă tot ce contează pentru mine, tot ce mă definește, aș vrea să fac perfect. Și ce să vezi, când a venit pe lume copilul, s-au declanșat toate aceste mecanisme. Știam că rol mai important în viața asta nu voi avea, așa că am intrat într-o vrie de făcut lucrurile perfect. Ceea ce nu a făcut decât să scoată și mai mult în evidență imperfecțiunile, deci angoasele s-au accentuat, s-au adăugat la furtuna hormonală tipică post-naștere, la nopțile albe și am ajuns să mă-ntreb dacă voi supraviețui. M-a ajutat să mă-ntreb ce am de oferit, de fapt, ca mamă și să realizez că ajunge. A fost ireal cât de mult s-a liniștit copilul când a avut, în sfârșit, parte de o mamă imperfectă, dar prezentă. 

Soluția: ”Permite-ți să greșești”

”Perfecționismul vine mai mult din exigență decât din critică și pedeapsă. Ele nu se exclud, dar sunt diferite. Poți să ai, copil fiind, în jurul tău persoane care să nu te critice, dar care să-ți inducă ideea că se așteaptă ca tu să ai rezultate perfecte, să fii un copil model. Cam multă presiune să fii perfect, nu-i așa?

Apoi, tot doamna Frică intră pe scenă, spunând că, dacă nu fac lucrurile perfect, nu o să mai fiu iubit, nu mai merit să primesc, sunt un om care dezamăgește. Greșeala face parte din procesul de învățare, permite-ți să reduci din perfecțiune și vei evita rigidizarea pattern-urilor mentale. Greșim pentru a fi mai buni, pentru a favoriza noi legături neuronale, forțăm creierul să găsească alternative.”


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Credința că pot/trebuie să le fac pe toate

Din setările cu care am ieșit eu de pe poarta casei, ”hărnicuță și cumințică” mă calcă cel mai rău pe bătăturile existențiale. Reversul medaliei este, desigur, că dacă nu sunt ”hărnicuță și cumințică”, nu prea merit mare brânză la capitolele ”apreciere”, ”iubire”. Și cum e mai greu să tunezi o mașină decât s-o proiectezi direct într-un anumit fel, am avut mult de lucru în a cere ajutor, a spune ”nu pot” sau, cel mai grav, ”nu vreau”. 

Soluția: ”Întreabă-te de ce?”

”De putut, pot. Dar trebuie? Există și situații când trebuie este funcțional, dar analizat descendent ajungem tot la o alegere: ”aleg să fac asta pentru că…”

Atunci când trebuie sună foarte puternic în mintea ta, întreabă-te ce s-ar întâmpla dacă alegi să nu răspunzi? Ce s-ar întâmpla? Cum m-aș simți? Ce spune asta despre mine? M-ar face fericit sau nefericit? Ce aș putea face diferit?”

Scenariul idealizat

Am creat atât de multe scenarii idealizate, de-a lungul vieții, încât mă simt, uneori, de parcă aș fi creat cu propria mea minte ocaziile perfecte să-mi pice bucăți de cer în cap. Știți voi: casa luminoasă, cu flori, copii, râsete, iubire, sesiuni de gătit. Vacanțe rupte de lume, perdele de in bătute de briză, bungalow-ul intim. Urma să scriu romane la mașina de scris, purtând kimono-uri în culori pastelate. Nu mi-a ieșit nimic exact așa cum îmi imaginam pentru că mintea uită că: plăcintele se mai ard, oamenii mai trădează, în vacanță mai plouă, tricourile vechi devin haine de casă și nu prea poartă nimeni kimono când aspiră. 

Fără să susțin că e un lucru rău să visezi, când te ancorezi foarte tare în vise ai două variante: să rămâi în lumea ta sau să cobori cu picioarele pe pământ și să înveți să trăiești pe bune.  

Soluția: ”Ancorează-te în realitate”

”Scenariul idealizat îl putem încadra la gândirea magică specifică copilului, care apoi se transformă într-un mecanism de coping față de realitatea dureroasă. 

Orice mecanism de coping are două fațete: una funcțională, adaptativă și alta disfuncțională. Riscul este ca ceva ce ne-a ajutat la un moment dat să se transforme în cel mai mare dușman. De ce ai trăi în realitate când scenariile din mintea ta sunt perfecte? Îmi amintesc de o clientă care-mi spunea că, în scenariile ei, relațiile sunt „așa perfecte”, „el este prințul din poveste, eu prințesa alintată de prinț”. Realitatea? Niciun partener care nu se apropia de modelul prințului din poveste, nu avea nicio șansă.

Atunci când trăiești în imaginar, nu-ți oferi nicio șansă de a găsi motive de bucurie în realitatea ce te înconjoară, riști să ai relații superficiale, să te complaci într-un loc de muncă care te nemulțumește, să alegi parteneri(e) nepotriviți(e) pentru tine. Să fii etern nemulțumit(ă), nefericit(ă). În plus, scade reziliența – capacitatea de adaptare la mediu.

Fă o listă cu toate persoanele dragi ție, cu aspectele pozitive din viața ta – emoțional, familial, social, profesional. Fă un jurnal în care să notezi toate activitățile din timpul zilei (de la cele mai mărunte), te va ajuta să te ancorezi în realitate. Cu un pic de efort conștient și consecvent de a nota în fiecare zi, te vei concentra mai mult pe realitate, vei fi mai prezent(ă) în viața ta.”  

Prioritizarea greșită

E deja celebră faza cu masca de oxigen în avion. Dacă ai în grijă un copil, pui prima dată masca pe fața ta și apoi pe fața copilului. Ca să-i poți salva pe alții, te salvezi întâi pe tine. La nivel teoretic, e simplu de înțeles mecanismul. 

Când vine vorba de pus în practică, se complică lucrurile. Am avut mereu o slăbiciune pentru postura salvatorului, iar terapia mi-a explicat și de ce: am nevoie de povești cu happy end pentru a compensa un sad end pe care îl car cu mine de mult. Și e de lucru! Nu e deloc ușor să te pui pe primul loc, însă am un truc cu care-mi pot păcăli mintea: sunt mai bună pentru ceilalți, dacă sunt mai bună cu mine. Pun un soi de mască de generozitate unui egoism pe care mi-e foarte greu să-l cultiv. Și văd asta la multe femei din jur, în special mame. „Femeia trebuie să se sacrifice” este un motto pe care mi-aș dori să-l șterg din istoria umanității. Pentru că femeia care se sacrifică, așteaptă cu sufletul la gură statuia care să-i confirme sacrificiul. Și statuia nu mai vine, sau vine târziu, când ne-am încheiat socotelile cu lumea și nu ne mai folosește la nimic. În schimb, ne folosește bucuria de fiecare zi, atât la nivel profund cât și transpusă în micile nimicuri simpatice care ne fac să zâmbim: un parfum nou, o carte bună, o baie cu spumă, o zi la spa, cu prietena cea mai bună.

Soluția: ”Întreabă-te, onest, care este motivul sacrificiului tău!”

”Sunt foarte mulți oameni care cad în capcana auto-sacrificiului. Statistic vorbind, femeile par să fie fruntașe. Am prietene care au devenit mame și pe care le aud spunând că „sunt fericită când copilul meu este fericit”, apoi le întreb ce altceva le mai aduce fericire, bucurie și este o pauză destul de mare între întrebare și răspuns, ca și cum s-ar chinui să găsească un al motiv de bucurie. Este instinctiv: bucuria mea este bucuria copilului. Așa cădem în panta auto-sacrificiului. Și tot așa transmitem copilului că bucuria noastră depinde de ce face el. Cam grea povara!

Întreabă-te, onest, care este motivul sacrificiul tău. Ce simți când spui: m-am sacrificat? Cum simți această afirmație, de ce emoție este însoțită: tristețe, furie? Ce spune asta despre tine? Ce așteptări ai de la ceilalți? Unde ai mai auzit asta și cum te-ai simțit?

Mă întorc la cuvântul „capcană”: sacrificiul este foarte rar unul „pur”, adică un gest de eroism suprem. De cele mai multe ori, este o încercare de a-l face pe cel pentru care te-ai sacrificat dependent de tine.”

Alina Mihaela Boroș este psihoterapeut cu formare în psihoterapie cognitiv comportamentală și hipnoterapie, terapie scurtă strategică, terapie centrată pe scheme cognitive și terapie centrată pe emoții. Alina a știut că vrea să devină psiholog de când a avut prima oră de psihologie. A fost și este motivată de curiozitatea de a afla cum funcționează mintea, de ce se află în spatele alegerilor pe care le facem. Crede că putem învăța să fim diferiți, să fim mai conștienți, mai prezenți în viața noastră, fără a mai trăi pe pilot automat, guvernați de durerea experiențelor mai puțin plăcute din trecutul nostru. Mai multe detalii despre activitatea sa găsiți aici: https://www.facebook.com/psihoterapeutAlinaMihaelaBoros/

Citește și:

Teama de respingere în relațiile de cuplu

4 schimbări de perspectivă care te vor ajuta să transformi eșecul în succes

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Cum să eviți depresia cauzată de singurătate

SELF-IMPROVEMENT//

Teama de respingere în relațiile de cuplu

SELF-IMPROVEMENT//

De ce ne comportăm ca și cum pandemia s-a terminat?

Înscrie-te pentru a primi newsletter-ul

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.