SELF-IMPROVEMENT//

Adolescența: și părinții au nevoie de sprijin!

Și tu ai trecut prin adolescență și toată familia a supraviețuit.


În următoarele 5 minute vei afla:

– În ce fel funcționează creierul unui adolescent.
– De ce e necesar să accepți rolul temporar de recuzită.


Eram super sigură că băiatul meu va fi un adolescent model. Și chiar e. Numai că uitasem modelul și nu luasem în calcul că lucrurile se văd diferit din postura părintelui.

Uși trântite, furtuni hormonale, drame declanșate de mărunțișuri cotidiene, răspunsuri sfidătoare: unde e bebelușul pe care-l miroseam duios în cap, în timp ce-l alăptam și cine a pus stăpânire pe el? Adolescența, desigur. Tonele de cărți pe care le-am citit de-a lungul timpului, pe subiect, ar fi trebuit să-mi asigure instrumentele prin care eu să pot deveni martorul iubitor și zen al transformărilor prin care urma să treacă fiul meu. Michael Thompson a venit cu o abordare subtilă și blândă a copiilor și a părinților. Cărțile Laurei Markham, în special Părinți liniștiți, copii fericiți, păreau să funcționeze de minune, iar Vâltoarea minții a lui Daniel J. Siegel mi-a devenit carte de căpătâi. Toate spun, în principiu (dar vă recomand să le citiți și să reveniți la ele în caz de nevoie), că relația cu copiii noștri se poate bucura de pace, liniște și bucurie, dacă ne abordăm vlăstarele cu empatie și duhul blândeții.

Duhul blândeții mai pleacă și-n vacanță

Realitatea e că, oricât ți-ai aminti propria adolescență, iar a mea a fost intensă, de data aceasta te regăsești în rolul ingrat al părintelui-adult. Ți-ai promis, probabil, că vei face lucrurile altfel decât le-au făcut părinții tăi (sau, dacă ai avut parte de o copilărie idilică, să le faci la fel). De exemplu, pentru mine rămâne un reper dragostea necondiționată a bunicii paterne, iar azi revăd, mental, un episod anume, în întreaga sa magnitudine. Mă apucasem de fumat, ea aflase și, pe la 19 ani, mi-a dat niște bani spunându-mi: ”Dacă tot fumezi, măcar ia-ți țigări bune!”. (Vă imaginați cât de greu i-a fost să spună asta? Și câtă acceptare necondiționată era în acel mesaj?).

Adolescența este momentul când copiii își creează o identitate proprie, iar pentru asta trebuie să se delimiteze de părinții cu care se identificau până acum. Este un proces anevoios și pentru noi, și pentru ei. Apartenența la grupul de prieteni, plictiseala vădită, îndrăgostelile și, vai, toate acele drame iscate din motive precum un păr care nu stă cool pică greu pe umerii duhului blândeții și al surorii sale mai mari, răbdarea. Ca s-o spunem pe șleau, îți cam vine să-ți iei câmpii. Și nu poți. Pentru că mai ai treabă. Un sfat excelent l-am primit de la Cristian China-Birta, care-mi zicea, la un moment dat, să nu uit niciodată că, deși am în față un om cât mine sau mai mare, e totuși un copil. Când pot evita să intru în conflict cu el, voi ieși mult mai câștigată decât dacă marșez la provocări. Și așa e. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Ce faci când nu mai poți

Din punctul meu de vedere, fie recunoști că nu mai poți și iei o pauză ca să poți iar, fie te îndrepți spre unul dintre cei mai buni profesioniști din domeniu. Diana Stănculeanu, în cazul meu, este o sursă de inspirație și de informație pe tot ce înseamnă înțelegerea felului în care funcționează creierul unui adolescent (și chiar funcționează diferit, așa cum e explică și Siegel: ”Zonele creierului inferior de sub cortex (…) sunt mai active la adolescenți decât la copii și adulți. De aceea, emoțiile acestora se pot naște rapid și intens, fără detensionare din partea cortexului prefrontal”). Toate acele reacții necontrolate, trecerile bruște de la o stare la alta, predispoziția spre risc sau adicții sunt excelent explicate în Vâltoarea minții, dar asta nu le face neapărat (mai)ușor de înghițit. Cine s-ar simți flatat să fie retrogradat la poziția de ”babac”? Ei bine, ar trebui să ne simțim flatați noi toți, părinții de adolescenți, pentru că asta înseamnă că am crescut copii gata să-și dobândească autonomia și individualitatea. Apoi, mai ajută momentele-pansament, cele în care adolescenții redevin, pentru o clipă, copiii tandri cu nevoie de drăgăleală. Profitați de ele, nu durează mult, dar sunt atât de prețioase încât ne asigură energia vitală să mai trecem printr-o tură de crize și nervi adolescentini.

Diana Stănculeanu ne pune la dispoziție cinci micropași esențiali, ca să ieșim cu cât mai mulți neuroni supraviețuitori din adolescența copiilor noștri.

1. Nu o luați personal! 

”Nu este nicio clipă despre noi, părinții. Este mai mult ca oricând despre ei, iar noi suntem doar victime colaterale în procesul complex prin care ei își ating obiectivele de vârstă – identitate de sine, autonomie, intimitate. Au nevoie de toate acestea înainte de a-și lua zborul, iar noi le stăm adesea în cale, considerând că e prea repede, că nu sunt pregătiți, că sunt prea fragili, că au încă nevoie de controlul și supervizarea noastră. 

Uneori, au nevoie de un scăunel pe care să se suie pentru a ajunge sus, pentru a vedea mai bine. Haideți să acceptăm să fim asta – scăunelul lor, care îi ajută să ajungă sus și să vadă bine. Să acceptăm însă și faptul că, acum cel puțin, scăunelul nu are cum să fie diva din centrul scenei. Este doar un accesoriu a cărui valoare se va vedea la finalul piesei”.

2. Puneți accent pe comportament, nu pe atitudine! 

”Sunt mulți părinți care spun: ”Până la urmă, adolescentul meu face ce îi cer să facă, dar are o față pe care s-au adunat tot plictisul și dezgustul din univers”. Cu acest gând în minte și această iritare în suflet, riscăm să-i pedepsim, verbal și emoțional, chiar și în situații în care ei performează conform așteptărilor, dar le lipsește ”zâmbetul regulamentar” de pe buze. Înțelegem acum de unde vin plictisul și dezinteresul (nivel scăzut de endorfine și serotonină în creier); haideți să fim recunoscători că, în ciuda acestei neurochimii păguboase, ei se străduiesc totuși să colaboreze la solicitările noastre. Resursele se cheltuie însă în acțiune, nu mai rămâne nimic pentru atitudine”. 

3. Alegeți-vă cu grijă bătăliile! 

”Haine, ojă, freză, atitudine, ordinea din cameră, banii de buzunar, chiulul, sexul, gașca, școala, muzica, notele, ora de venit acasă, hrana, cititul – alegeți câteva, pe cele care chiar contează (fiecare părinte își știe ierarhia) și alocați acolo resursele valoroase. Dacă ne vom certa cu aceeași ardoare și pentru ordinea din cameră și pentru consumul de substanțe, cele două subiecte vor părea la fel de importante pentru copiii noștri, iar noi ne vom uza relația emoțională în bătălii mici, riscând să pierdem războaie importante. Cultivați cu grijă relația, rămâneți aproape de ei, ignorați mărunțișurile, chiar dacă vă irită. Astfel, veți avea o voce atunci când va conta cu adevărat”.

4. Creați așteptări realiste: 30%-70%! 

”Astfel se împart influența și puterea între părinți și gașcă. În mod realist, părinții mai au un capital de influență de aproximativ 30% în tot ceea ce înseamnă alegerile și deciziile adolescenților. Ar fi bine să folosim acest capital de influență cu înțelepciune și să-l facem să conteze. Nimeni nu se mai îmbracă la 25 de ani ca în adolescență, așa că haideți să nu ne cheltuim influența pe ceva ce se va rezolva doar pentru că trece timpul. Cum putem crește capitalul de influență? Ținându-ne ”dușmanii” aproape – alegeți să-i cunoașteți îndeaproape pe prietenii copiilor voștri, invitați-i la voi acasă, îngăduiți petreceri și seri târzii sub acoperișul personal, chiar dacă va trebui să zugrăviți de două ori pe an. Veți avea ocazia să descoperiți ce-i animă pe adolescenții zilelor noastre și ce fac ei atunci când vor să se distreze. În plus, aveți ocazia să fiți părintele cool măcar pentru ceilalți, dacă nu pentru copilul din dotare”.

5. Între popularitate și eficiență, alegeți eficiența! 

”Oricât am încerca să fim de populari și să le rămânem buni prieteni, adolescenții sunt programați să-și conteste părinții. La finalul zilei, nu vom avea nici popularitate, afecțiune și admirație din partea lor, și vom fi pierdut și hățurile eficienței. Un părinte matur și responsabil va alege să facă ceea ce trebuie, ducând eroic supărările copiilor și așteptând răbdător să le vină acestora ”mintea cea de pe urmă”. Experții în dezvoltarea creierului în adolescență spun că ”mintea cea de pe urmă”, cortexul prefrontal, responsabil cu autonomia în decizii, gândirea la consecințe și reglarea emoțională, își finalizează dezvoltarea în jurul vârstei de 22-24 de ani. 

Dacă e să fim onești cu noi înșine, nu ne-a fost ușor în adolescență. Tot ce ne-am dorit a fost să fim înțeleși de părinții noștri și tot ce am promis a fost să nu procedăm cu copiii noștri așa cum au procedat părinții noștri cu noi. Am promis că vom înțelege, că vom sprijini și că vom încerca să fim drepți și corecți. Ei bine, acum e momentul!”.

Diana Stănculeanu este psihoterapeut și expert național în sănătate mintală. Colaborează cu mai multe ONG-uri naționale pe strategii de promovare și intervenție în psihologia și psihoterapia familiei. Este formator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie și autor al platformei paginadepsihologie.ro.

Citește și:

De ce se culcă adolescenții târziu?

Ultimul clopoțel n-a mai sunat pentru mai multe generații de elevi

S-ar putea să-ți placă și…

OAMENI THRIVE//

7 lecții de viață pe care le putem învăța de la Malala Yousafzai

SELF-IMPROVEMENT//

Cele 7 vârste ale iubirii la copii

WELLBEING//

Radiografia începutului de izolare: autodezvăluire asumată

Înscrie-te pentru a primi newsletter-ul

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.