În următoarele 5 minute vei afla:
– De ce lipsa accesului la educație a unui copil are impact și asupra ta.
– Cum poți deveni donator de destin.
Andra Munteanu este antreprenor social în educație, inițiator și cofondator Narada. Experiența sa în educație a început din adolescență, când a devenit peer educator într-un ONG național. Au urmat aproape zece ani de antreprenoriat comercial, dar a continuat să se implice constant în proiecte de educație create de organizații din mediul de business românesc.
În ultimii ani, Andra a ales să combine experiența sa antreprenorială cu pasiunea pentru educație și să creeze, împreună cu co-fondatorii săi, Narada, o companie de antreprenoriat social a cărei misiune este să sprijine actualizarea sistemului educațional românesc la standardele profesionale și sociale ale secolului 21. Pe perioada stării de urgență, echipa Narada a pus bazele „Reacție pentru Educație”, o inițiativă care cuprinde patru proiecte ce deservesc nevoile imediate ale profesorilor și ale elevilor, nevoi generate de starea de urgență și mutarea școlii în mediul digital.
Thrive Global: În 2017, cauza nr. 1 pentru care copiii nu ajungeau la școală era faptul că nu aveau încălțări. Cum ai aflat acest detaliu care pare să dividă țara în două Românii (una în care părinții citesc cărți de parenting și alta în care părinții n-au ce să pună pe masă copiilor)?
Andra Munteanu: Probabil îmi voi aminti mereu ziua în care am aflat informația asta. Era o zi de vară absolut obișnuită, în care îmi stabilisem un prânz cu CEO-ul de atunci al Teach for Romania, Corina Puiu. Eram într-un moment în care căutam să mă reconectez la nevoile din educație, așadar aveam conversații dese cu oameni care își aduceau contribuția într-un mod foarte relevant. Și Corina era unul dintre ei. Îmi povestea ea, atunci, că împreună cu colegii Teach tocmai termina un studiu să vadă de ce nu se duc la școală copiii din comunitățile de care se îngrijesc ei. Mi-a spus trei cauze, dintre care, într-adevăr, pe primul loc era faptul că nu au încălțări. Îmi povestea atunci de familii cu șase copii, din care într-o zi veneau trei copii la școală, iar a doua zi veneau ceilalți trei. Pentru că atâtea perechi de încălțări aveau și le dădeau de la unii la alții.
TG: Care a fost pasul următor, după ce ai identificat problema?
AM: Pentru mine, aflarea acestei informații a avut un efect similar cu pastila roșie din Matrix. N-am mai putut să mă întorc la realitatea mea anterioară de tânăr antreprenor, care avea acces la educație, resurse, mentori, locuri și țări pline de potențial. Înainte de discuția cu Corina, vedeam perioada aceea drept un soi de „nouă Renaștere”. Ulterior, contrastul dintre imaginea copilului desculț care nu poate ajunge la școală și a potențialului său pierdut, în comparație, spre exemplu, cu copiii din țările hiperdezvoltate care aveau acces la universități de inteligență artificială, pe de o parte m-a revoltat și pe de altă parte mi-a dat combustibil suficient să caut o soluție. Combustibilul pare că nu s-a terminat nici azi. Așa a început crearea a ceea ce este azi Narada.
TG: Povestește-ne despre propria ta copilărie. A fost un trigger pentru ca tu să-ți concentrezi atenția asupra zonelor defavorizate din România?
AM: Cu siguranță a fost. Copilăria și, ulterior, adolescența mea au fost un amestec din ambele lumi. Pe de-o parte, am experimentat suficient mers desculț, în care căutam să nu calc pe sârme sau bucăți de tablă ruginită, în timp ce căram gălețile cu apă, iar pe de altă parte, apoi, am avut acces la o serie întreagă de mentori care mi-au făcut cunoștință cu o altă lume, una în care se poate să-ți împlinești potențialul. Înțeleg dificultățile drumului pe care îl parcurg acești copii și știu, uneori, fără să fie nevoie să folosim cuvinte, dacă potențialul unui copil e încă prezent, în ciuda tuturor asperităților pe care le-a experimentat, sau dacă… deși e tot acolo, e acoperit deja cu multe coji menite să-l ajute să supraviețuiască și atât.
TG: Crezi că există probleme la care un om obișnuit dintr-un oraș din România nici nu se mai gândește că ar putea exista în secolul 21? Poate aparenta lipsă de empatie vine din faptul că aceste probleme nu se cunosc, de fapt?
AM: Convingerea mea e că oamenii sunt fundamentali buni, empatici și atenți la ceilalți. Doar că, e tot în natura umană, empatia funcționează în cercuri. E în natura mea de om ca, cu cât tu ești mai aproape de cercul meu cel mai apropiat, să empatizez cel mai mult cu nevoile pe care le ai. Și cu cât ești mai departe și te văd doar în poze sau poate nici măcar, cu atât șansele să-ți vin în ajutor scad. Sau, cel puțin, așa spune chimia minților noastre. Ăsta e și motivul pentru care acum, la Narada, milităm pentru așa-zisa „Expediție către vârful stiloului”: o campanie care vrea să spună că, dacă am face expediții ca să putem vedea cu ochii noștri cum arată școlile, clasele și prin ce trec uneori cei mici până la momentul în care cunoașterea să ajungă în vârful stilourilor lor, lucrurile ar fi, din senin, simple. N-ar mai fi nevoie de multe cuvinte ca să înțelegem ce au nevoie copiii din satele românești, de ce, de fapt, nu există separare între noi și ei și cum se face că orice experimentează acești copii are un impact absolut direct, de fapt, și asupra noastră. Deci, haideți în expediție cu noi! Măcar una virtuală, acum cât pandemia nu ne permite mai mult.
Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.
→ Săptămânal la tine în inbox.
TG: Au fost și sunt multe stângăcii în implementarea învățământului online, pe de-o parte justificate (o schimbare de paradigmă bruscă, globală, cu consecințe greu de prevăzut). În ce fel simți că diferă problemele cu care se confruntă, să zicem, un copil din București față de un copil dintr-o zonă defavorizată?
AM: Cred că pentru ambii copii trecerea e una bruscă, deloc blândă și cu multe consecințe de gestionat. Dar uite, un lucru curios, pe care l-am descoperit chiar în primele expediții în teren, în martie, la începutul pandemiei, a fost că dascălii din medii defavorizate par uneori să aibă ceva combustibil extra ca să găsească soluții hiper-creative pentru a le fi alături celor mici. Poate și pentru că, în satele în care mergem noi, rolul dascălului e încă unul major în comunitate. Știi cum se spune: într-un sat, preotul, primarul și învățătorul sunt cei mai importanți oameni, cei pe care întreaga comunitate îi urmează.
TG: Câți copii sunt în situația de a nu avea acces la internet sau nici măcar la curent electric? Ce se întâmplă cu ei acum?
AM: Situația evoluează mult prea mult de la o zi la alta, astfel încât să mai putem avea acces la cifre exacte. Ce știm sigur, însă, e că cifra e încă de ordinul sutelor de mii ca număr al copiilor deconectați de la educație. Mai important pentru cei mici nu e deconectarea de la orele de la școală, ci deconectarea de la învățătorul sau profesorii lor, care sunt, de multe ori, singurii adulți care se uită încrezător și pozitiv la viitorul acestor copii. Ca să-ți spun drept, noi, la Narada, după ce mergem în teren și vedem cu ochii noștri ce experimentează ei, ne punem energia mai degrabă construind soluții și acționând rapid, concret, pentru progrese pragmatice. Situația e departe de a fi roz, iar energia și resursele sunt limitate. Așadar, îndemnul nostru către toți cei care ne privesc, ne citesc sau ne însoțesc în orice alt fel e către acțiune.
TG: Ce sprijin primesc prin intermediul Narada? Care sunt partenerii voștri? De unde observi cea mai importantă implicare?
AM: După ce am încheiat „Reacție pentru Educație”, planul de intervenție pe care l-am activat la doar câteva zile după închiderea școlilor, în parteneriat cu Ministerul Educației și Cercetării, am decis ca pentru următoarea perioadă să susținem activ nevoile profesorilor și copiilor din comunități vulnerabile, creând un ecosistem de crowdfunding.
Imaginează-ți cum ar fi ca, de îndată ce un dascăl și copiii lui au nevoi urgente pentru a se putea reconecta la educație, comunitatea se adună în jurul acestora și creează o țesătură socială din care profesorul își ia resursele materiale, de know-how și de susținere de care are nevoie, pentru a livra cea mai bună educație posibilă către cei mici. Acum imaginează-ți că asta s-ar întâmpla pentru orice școală din orice sat din România. Ăsta e visul pe care îl visăm activ și pentru care facem planuri de acțiune prin platforma de crowdfunding dedicată profesorilor Narada. Concret, profesorii se înregistrează și depun proiecte de finanțare, iar ulterior încep să-și mobilizeze comunitățile să doneze.
Avem norocul de a avea multe companii alături de noi, precum partenerii noștri strategici Cora și Globalworth, dar și organizații precum Romanian Business Leaders sau ANIS. În tot acest proces, poate implicarea cea mai prețioasă o au căpitanii de expediție, adică oamenii de business, care adoptă un profesor timp de două săptămâni pentru un maraton de crowdfunding. Dacă am avea o mie de astfel de căpitani dedicați, problema lipsei de resurse a comunităților vulnerabile s-ar rezolva de la sine, n-ar mai avea nevoie de intervenția niciunei altei instituții.
TG: Ce înseamnă pentru acești copii accesul la învățământ și ce destin îi așteaptă pe cei care pierd contactul cu sistemul școlar, în această perioadă, sau chiar abandonează cursa din cauza lipsurilor cu care se confruntă?
AM: M-aș întreba, în primul rând, ce destin ne așteaptă pe noi toți dacă toți acești copii din comunitățile vulnerabile, din cauza deconectării de la educație în contextul pandemiei, pierd contactul cu educația. Sutele de mii de copii deconectați azi pot deveni peste zece ani adulții de la care ne-am dori să fie membri ai comunității educați, care să compună o societate sănătoasă social, economic, din punct de vedere al guvernării publice, al științelor și artelor sau pot deveni adulți complet lipsiți de resurse, de cunoștințe și plini de resentimentul irosirii propriului potențial. Care dintre aceste două societăți compune viitorul pe care și-l dorește fiecare dintre noi pentru sine? Asta este o motivație suficient de puternică încât să începem această muncă și să fim neobosiți până când fiecare dintre copiii care respiră pentru prima dată în România să aibă acces nelimitat la educație de bună calitate, indiferent de pandemii, crize financiare și orice alt fel de eveniment poate interveni în viitor.
TG: Care sunt proiectele pe care le gestionezi cu cel mai important impact, după părerea ta?
AM: Platforma de crowdfunding dedicată profesorilor, care poate deveni un sistem imunitar al comunităților educaționale vulnerabile. Așa cum, acum, în sănătate cel important proiect e găsirea vaccinului care să ne asigure un viitor lung și sănătos, în educație, credem noi, cel mai important proiect este inventarea unui tip de „vaccin” social care poate preveni lipsurile fatale ale sistemului educațional. Platforma de crowdfunding dedicată profesorilor e o încercare activă de a construi un astfel de sistem. Un mecanism care să-și autogenereze resursele, care să fie independent de dorința, voința sau putința oricărei mari organizații și care să asigure resursele necesare pentru educația copiilor noștri, ai tuturor.
TG: Hai să vorbim despre rolul pe care asociațiile de voluntari îl au într-o societate. De ce crezi că este nevoie de ele, de ce nu rezolvă statul român probleme precum accesul copiilor la educație?
AM: Pentru noi, „voluntar” înseamnă o persoană care alege să ni se alăture prin alianță, dintr-un crez al său personal că educația e unul din cele mai importante lucruri care poate fi pe agenda personală a fiecăruia dintre noi, alături de propriul business, familie, prieteni. Suntem norocoși să avem și să putem atrage un număr mare de oameni implicați. Chiar acum este activ un maraton de crowdfunding denumit „Expediție pe vârful stiloului”, în care 30 de oameni de business au adoptat câte un profesor pentru o perioadă de două săptămâni, în care îl sprijină să-și mobilizeze comunitatea și să-și finanțeze proiectul. De unde ne uităm noi, sprijinul unui astfel de căpitan e neprețuit. Se poate să te implici două săptămâni și la capătul lor să ai câteva zeci de copii reconectați la educație, adică reușita ta e că ai pus activ niște cărămizi zdravene la viitorul lor. Suntem în continuare în căutarea a mai mulți astfel de căpitani, așadar orice doritor ne poate contacta pe pagina noastră de Facebook.
TG: Care este profilul unui voluntar tipic?
AM: Trebuie să vrei autentic să te implici în educație, e suficient. Altminteri, la Narada, dat fiind că avem zece tipuri de activități posibile pentru voluntari, se poate încadra aproape oricine. Iar dacă vrei să fii acest tip de voluntar aparte, denumit și căpitan de expediție, trebuie în primul rând să vrei să cunoști povestea comunității pe care o vei adopta, apoi să o spui activ mai departe și să-ți mobilizezi activ comunitatea să doneze, întocmai cum ai face, spre exemplu, într-o cauză umanitară în care-ți donezi ziua de naștere. Finalul? Zeci de copii care au din nou acces la educație și la un viitor luminos.
TG: Cine donează pentru cauze umanitare? Este un statut rezervat strict oamenilor foarte bogați (dacă putem contribui cu sume mici, au acestea impact)?
AM: La această întrebare a ta, mi-a venit în minte scena din Dunkirk, când sutele de mii de soldați sunt salvați nu de o putere a statului, ci de sutele de bărci de pescari și de vase mici de familie care au venit să-i recupereze de pe front, acolo unde Hitler nu le mai dădea multe șanse. Cred că așa arată, de fapt, un viitor pe care să ni-l dorim, cel în care fiecare dintre noi pune la bătaie câteva resurse, așa cum și cât putem. Donator pentru viitorul unul copil poate fi oricine, indiferent de potența financiară. Spre exemplu, acum, proiectul de pe platformă care se finanțează cel mai rapid este un proiect al unei profesoare dintr-un sat complet uitat din lume, de tehnologie și de viitor, dar în care oamenii comunității s-au unit ca nimeni alții.
TG: Crezi că pandemia și criza pe care a generat-o a făcut oamenii mai empatici, i-a făcut să se concentreze mai mult pe propriile probleme sau avem de-a face cu un melanj interesant de două atitudini care, de fapt, nu se exclud reciproc?
AM: N-aș ști să pun degetul. Noi, la Narada, suntem într-o poziție în care vedem mai des aria oamenilor generoși și implicați care, odată cu această provocare globală, n-au făcut decât să devină chiar mai hotărâți să facă lucrurile să se întâmple pentru cei mai puțin norocoși. Dar, desigur, cealaltă extremă n-are cum să nu ne impacteze, cu atât mai mult cu cât, în această perioadă, grija oamenilor pentru propriile business-uri e la ordinea zilei. Totuși, chiar și pentru cei din urmă există oricând alternative de a se implica: esențial nu e să oferim mult, ci să fim mulți cei care oferim.
TG: Apropo de aceste zone defavorizate, crezi că au oamenii de acolo motivația sau încrederea că și-ar putea schimba destinul? Ce crezi că îi demotivează, ce le dă speranță?
AM: Fără îndoială că da. Cred că viața la sat îți antrenează un soi de reziliență aproape de neegalat. Ingredientul care lipsește de obicei e accesul la cunoaștere. Altminteri, un cocktail din aceste două trăsături e de multe ori de neratat. Am foarte vie în mintea imaginea unei fetițe pistruiate, cu ochii mai bleu decât cerul, pe care am găsit-o de curând într-un sat și care-mi povestea entuziasmată și senină cum ea crește aproape singură 15 vaci și are și cele mai bune note la școală. Toate astea în timp ce, deseori, pentru mine se poate simți puțin prea provocatoare o drumeție pe munte, unde prind mai multă ploaie decât mi-am dorit. Copiii aceștia vor și pot, tot ce au nevoie e umărul unuia dintre noi. Atât.
TG: Cum putem sprijini proiectele Narada?
AM: Fie că ne contactezi pentru a ne dona un laptop sau o tabletă pe care nu le mai folosești, fie că intri pe narada.ro pentru a face o donație dedicată comunităților vulnerabile sau ni te alături două săptămâni în calitate de căpitan de expediție, sprijinul tău e neprețuit și, cu siguranță, îl vom transforma în șanse la educație pentru un copil, care poate într-o zi va deveni omul de știință, antreprenorul, medicul sau artistul de care real avem nevoie noi toți.
Citește și:
Marian Baban: ”Femeile care au trecut prin cancerul de sân se pot recupera vâslind împreună cu noi”